Campania electorală și dresura

Campania electorală și dresura

Cele două noțiuni, deși par a avea semnificații diferite, sunt totuși extrem de apropiate ca și înțeles.

Mai întâi să vedem ce înseamnă a dresa un animal, sălbatic sau nu. Cel care inițiază dresajul își propune în final un anumit beneficiu de pe urma lui, în funcție de obiectul dresajului. În acest scop el achită profesionistului taxa serviciului prestabilit și așteaptă ca animalul să răspundă conform cu cele învățate. De obicei, chestiuni pe care animalul în starea lui naturală nu le aplică și nici nu le face. Sigur că în dresaj este și se acceptă o limită în ceea ce animalul poate să învețe. (Nu poți cere unui câine să dozeze cafeaua într-un aparat casnic, dar poți cere să-ți aducă ziarul la pat.)

În fapt, într-o campanie electorală lucrurile stau aidoma. Niște oameni interesați plătesc niște profesioniști pentru ca o populație deloc omogenă să facă unele chestiuni cu care în mod obișnuit oamenii nu sunt dispuși a le face. Pentru asta, în campanie se folosesc mai mulți actori, care împreună lucrează pentru ca „dresura” să funcționeze deplin. Candidați, politicieni, magistrați, observatori ( civili și militari) și chiar alegători, cu toții pun umărul la dresura finală. Rămâne doar ca noi să stabilim cine este cel cu banii. Cel căruia îi profită toată această alegere. La o primă vedere ar părea că cei interesați sunt candidații, ce odată aleși devin politicieni. Nici pe departe. Și ei sunt doar mijloace ale adevăraților beneficiari. Chiar dacă aceștia prosperă din punct de vedere material, ei în final se supun acelorași norme ale majorității. Atunci, dacă nu ei profită, cine sunt cei adevărați? Și care le sunt intențiile reale?

Greu de răspuns la așa ceva. Prezumăm faptul că oamenii în construcția lor sunt buni și normali. Și, logic, ei trebuie să aleagă după felul cum sunt ei. Niciunul dintre noi nu iese pe o șosea cu automobilul cu intenția de a intra în mașina care vine din sensul opus. Nici măcar nu putem gândi astfel. Și totuși, se întâmplă, ca de multe ori, desigur accidental, două mașini venind din sensuri opuse să se ciocnească și ca efect oamenii să moară. Tot așa presupunem că cei care organizează și participă la alegeri nu își propun să facă accidente și vor funcționa normal. Doar că, istoria, recentă sau apropiată, ne arată că uneori se întâmplă ca aceste chestiuni să o ia razna. Cumva ceva nu a funcționat. Sau, dacă, cineva le-a proiectat așa, avem nevoie să știm și de ce. De ce, dacă alegem bine, totuși pe parcurs constatăm că de fapt am ales chiar cât se poate de rău? La întrebarea asta e mai ușor de răspuns pentru că avem actorii la îndemână. E foarte probabil că cel ales să fie redirecționat spre o cu totul altă direcție decât cea cu care el și alegătorii lui s-au înțeles inițial. De ce alege el să facă asta, e o altă întrebare, al cărei răspuns putem doar să-l intuim. Se cheamă: șantaj sau lăcomie.

Revenind la cel sau cei ce sunt interesați de o anumită atitudine a celor aleși va trebui să privim atenți în istorie. Această știință a demonstrat cu vârf și îndesat că popoarele și conducătorii lor au fost și sunt foarte atente la resurse. Din cele mai vechi timpuri s-a considerat că aurul este o resursă vitală. Îl ai trăiești, nu-l ai, mori. Precum aerul sau apa. Aproape la același nivel pe piramidă. Aurul a fost și este important pentru că întreaga omenire a acceptat să fie folosit ca și monedă de schimb. Până în zilele noastre. În timp acestuia i s-au stabilit și valori comerciale fixe. Global acceptate. Și cum în lume totul are un preț, e bine de știut unde se găsește acest metal. Care, nu se reproduce. Și nici nu face gălăgie pe rafturi. Dacă pentru aer și apă, resurse ce condiționează viața, noi nu facem eforturi foarte mari pentru a le obține, pentru aur trebuie să săpăm și să-l scoatem din locuri greu de pătruns, din inima planetei. Cel mai important beneficiu pe care această resursă îl aduce este acela de putere. Cine reușeșete să acumuleze mai mult de jumătate din resursa mondială de aur va deține o putere enormă. Va putea cumpăra orice. Cu referire la mijloace de control total. Asta și-au dorit toți cuceritorii lumii în istorie. Să acumuleze cât mai mult aur pentru a putea domina lumea. Ne aducem aminte de visurile lui Alexandru Macedon, de cele ale cezarilor Romei și, mai în zilele noastre, de nervii întinși ai lui Hitler. Și, de ce nu, de Napoleon, care și el visa la o Europă sub mâinile lui. Aceștia au fost despoți despre care istoria a scris și ne-a dat numele lor.

Astăzi, însă, cei care conduc state sau organizații internaționale nu sunt în primul cerc de interese. Ei sunt însă la cheremul acelora. Acelora al căror nume se cunosc foarte puțin. Se presupune că ar fi din marile familii ce dețin, împreună, o avere considerabilă. Sunt de neatins. Din aceleași motive pentru care, la un alt nivel, au devenit intangibili cei care au fost sau sunt în slujba lor. Mai pe șleau fie spus, cei ce au acceptat (a se citi, au cedat șantajelor) să candideze la demnități în state democratice numai pentru a răspunde la comenzile ce vin din acea zonă de neatins.

Cinismul lor a mers departe. Toată construcția Uniunii Europene, bazată de doctrina creștin democrată, a fost între timp pervertită de indivizi de proastă calitate la nivel de decizie național, capabili să accepte orice care servește interesele celor descriși mai sus. Similar teroriștilor care își pun copiii la înaintare atunci când evreii încearcă să-i pedepsească pentru omoruri, și aceștia se folosesc de democrație pentru a-și instala oamenii de nimic în funcții publice.

Nimic nou pe acest front. De la SUA la o țară mică precum a noastră toate merg la fel. Nivelurile sunt doar diferite.

Lupta acolo este ca nemernicii să-l impună pe Biden în fața lui Trump. Dacă vor reuși, eu cred că zilele suveranității statului nostru sunt numărate. Nu pentru că Biden și-ar dori asta, ci pentru că nu o va putea împiedica.

Loading...

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.