Când raţiunea învinge într-un final

Se spune că din punct de vedere al unui ziarist ai puţine momente în care simţi cu adevărat că munca ta are un final fericit. Şi să fim înţeleşi, nu e vorba de finalul de care ai parte la masaj. Bineînţeles, asta dacă eşti un jurnalist care ai coloană vertebrală şi nu te mişti după cum bate vântul intereselor.
Scriam în urmă cu ceva timp despre nedreptatea care li se făcea unor copii care doreau să îşi urmărească antrenorul care s-a mutat de la Atletico la Viitorul Arad. Alexandru Meszar nu dorea să le dea drumul cu toate că legile erau de partea părinţilor. Pe lângă faptul că le interzicea dreptul la libera alegere, omul din umbră care conduce clubul Atletico îi şicana şi pe părinţi prin diverse metode. Am scris în „Flacăra Roşie“ despre acest caz, dar şi pe newsar.ro . Am adus la cunoştiinţa publicului nedreptatea care li se făcea unor puşti care nu aveau nicio vină. era vorba pur şi simplu de orgoliul nemărginit al lui Meszar, care nu poate să conceapă faptul că în acest oraş mai este şi altcineva interesat să aibe şi să crească grupe de copii. Și mai ales, nu înţelege faptul că nu este stăpânul absolut al fotbalului din Arad. Că nu totul se învârte doar cum doreşte şi dictează domnia sa.
Nu ştiu cât de mult a ajutat articolele scrise de mine. În fapt, acele articole au fost scrise direct de părinţi, eu doar le-am ajustat pentru a putea fi publicabile. Sigur că, din păcate, cunosc destule din dedesubturile ascunse ale faptelor ce se petrec la Atletico Arad. Multe din lucruri nu pot să fie publicate, pentru că oamenii nu au curajul să iasă şi în public să spună ceea ce spun la telefon sau la întâlniri la o cafea prin oraş. Repet, nu ştiu dacă a ajutat la ceva ceea ce am scris. Dar ştiu că în urmă cu o săptămână am primit un telefon. La celălalt capăt era un părinte care a ţinut să îmi mulţumească. Asta pentru că Alexandru Meszar a semnat, în cele din urmă, acordul pentru transferul acestor copii. Care din vară se vor putea alătura fostului antrenor, la Viitorul Arad. Părintele a ţinut să îşi arate recunoştiinţa pentru că am ascultat ce au avut de spus şi am publicat. Nu vreau să mă laud acum, departe de mine gândul, dar acesta a fost unul dintre rarele momente în care am putut să zâmbesc ca urmare a ceva ce am scris.
Și asta nu pentru că nu îmi place ce scriu. Ci pentru că încerc, pe cât posibil, să arăt ce nu este în ordine în sportul arădean, dar nu există nicio finalitate. Nu se îndreaptă nimic, ci – din contră, totul continuă să meargă în jos. Aradul a rămas fără niciun stadion, fără echipe de fotbal, având ca şi surogate Motorul şi UTA Bătrâna Doamnă. O arenă care e departe de a face cinste Aradului şi o echipă care încearcă să aducă glorie acestui oraş, dar o construcţie total greşită. Dar am zâmbit, pentru că am contribuit şi eu – într-o măsură extrem de mică – pentru ca nişte copii să alerge după minge. Cine ştie, poate peste câţiva ani, unul dintre aceştia va aduce un succes important României. Atunci voi zâmbi şi mai puternic.