Mai multe articole din rubrica "" ↑

Cincizeci de ani de vise și îndoieli legate de pașii omului pe Lună

0
Discovery, Slide, Titluri

Postat de

29 iulie, 2019
A+ A-
Email Print
Cincizeci de ani de vise și îndoieli legate de pașii omului pe Lună

20 iulie 1969 e o dată de referință nu doar pentru astronautică, ci și pentru visători. Atunci a avut loc prima aselenizare cu oameni pe Lună, eveniment ce a marcat finala unei înverșunate curse în spațiu între americani și sovietici. Au marcat americanii. Eram copil pe atunci, însă tot am văzut integral evenimentul, la un televizor românesc marca „Cosmos“. Un nume parcă predestinat, pentru a reda acel moment. De la tatăl meu au rămas și fotografii de pe transmisia de la televizor, într-atât de mare a fost fascinația „omului ajuns pe Lună“. Cu timpul, au apărut și contestatari ai aselenizării, care o consideră un „fake news“ și un „scenariu de studio”.

A fost sau nu a fost

Zece argumente aduc, în principal, contestatarii debarcării umane pe Lună. Tuturor acestor argumente ale teoriei conspirației li s-a replicat în timp, mai mult sau mai puțin convingător. Iată-le, după cum urmează.
Steagul „fluturând” al SUA este cel mai des evocat argument pentru „înscenarea“ aselenizării. Deoarece niciun vânt nu suflă pe lună, nici steagul nu ar trebui să fluture, invocă criticii. Cu toate acestea, Ralf Jaumann de Centrul Aerospațial German (DLR) a subliniat că „mișcările țesăturii agățate pe bretele-cruce ar putea proveni nu de la o adiere de vânt, ci în urma unor vibrații ale suportului”.
Multe imagini prezintă urme de talpă a încălțămintei astronauților care au pășit pe lună. Cum poate praful de pe suprafața Lunii să păstreze forma acestor amprente, se întreabă criticii. Urs Mall, de la Institutul Max Planck pentru Cercetarea sistemelor solare explică acest fapt prin consistența aparte a prafului extrem de fin de pe lună, care nesupus ploii și vânturilor, ar fi rămas extrem de compact.
Salturile astronauților de pe suprafața lunară sunt prea joase, spun criticii. Având în vedere gravitatea scăzută
-aproximativ o șesime din gravitatea pămantului-, astronauții ar fi putut face salturi de metri întregi. Expertul german explică salturile joase prin greutatea suplimentară a costumelor de astronauți (cca. 85 de kilograme) și a mobilității limitate, din motive de siguranță a deplasării pe solul străin.
Astronauții s-au deplasat și cu vehicule, pe lună. Având în vedere gravitatea scăzută, acestea ar fi trebuit să derapeze la curbe, spun criticii. Forța centrifugală depinde în special de rază și viteză. Potrivit NASA. viteză maximă a vehiculelor a fost de cca 15 kilometri pe oră (care corespunde unei viteze de 37,5 km/h deplasare pe Pământ). În această situație, inexistența unui derapaj la curbe poate fi explicabilă.
Criticii mai invocă similitudinile de peisaj lunar din diverse imagini înregistrate, care ar fi dovezi de folosire a unor „culise recurente“. Acest fapt este contra-argumentat prin monotonia peisajului lunar și prin multitudinea de capturi pe aceeași țintă, din diverse unghiuri, făcute de astronauți.
Contestatarii veridicității aselenizării cu oameni pe luna mai invocă lipsa marcajelor de focalizare și estimare a distanței, de pe lentilele camerelor Hasselblad, folosite de astronauți, în unele înregistrări. Ei vorbesc și despre „editare și fotomontaj ulterior“. Se mai menționează lipsa de stele pe cer din imagini, nepotrivirea umbrelor, lipsa craterului de aterizare din jurul navei.
Se invocă și expunerea echipajului, în timpul călătoriei de întoarcere a navei, unui nivel letal de radiații al benzii Van Allen, care înconjoară Pământul –radiații cărora, teoretic, echipajul nu i-ar fi putut supraviețui.
Agenția spațială americană NASA nu comentează, în principiu, teoriile conspiraționiste. Însă cu câțiva ani în urmă a publicat imagini transmise de „Lunar Reconnaissance Orbiter” (LRO). Sonda spațială a transmis pe Pământ imagini cu rezoluție inaltă, de la aterizările misiunilor Apollo pe Lună. Imaginile arată urmele vehicolului și chiar amprentele încălțărilor astronauților, de lângă instrumentele abandonate.
În plus, potrivit oamenilor de știință Jaumann și Mall, de la Institutul Max-Planck pentru cercetarea sistemului solar, mii de angajați au participat la cele șase misiuni. „Păstrarea timp de zeci de ani a secretului contrafacerilor este foarte dificilă”, a precizat Mall, pentru Süddeutsche Zeitung online.
O altă dovadă clară ar fi și cele peste 380 kilograme de rocă lunară adusă de astronauți, pe Pământ. Spre deosebire de meteoriții lunari descoperiți mai târziu, care au căzut pe pământ, aceste roci nu au suferit modificări – cum s-a întâmplat cu meteoriții afectați de călătoria lor prin atmosfera Pămantului.

Fărâma de Lună de la București

Un eșantion lunar pus sub o lupă și ambalat corespunzător, ca un „cadou oficial“, am văzut cu ochii mei prin anii 80, la Muzeul de Istorie al României, secția „cadouri primite de Nicolae Ceaușescu“ de la omologi și notabilități de vârf internaționale. Era cadoul făcut în semn de prietenie președintelui României, de către administrația americană a lui Richard Nixon.
A fost o experiență „spațială“ să vezi acea pietricică de culoare închisă, care ar fi putut proveni de pe astrul care ne luminează nopțile și căruia îi dedicăm poezii. Din păcate, misiunile Apollo, pe lângă faptul că au costat enorm, nu au adus beneficiile scontate, ba chiar au fost marcate de accidente, cum a fost explozia unui rezervor al Apollo 13, care se afla în drum spre Lună.
Din fericire, cei trei membri ai echipajului spațial au putut fi aduși vii pe Pământ, lucru care nu s-a întâmplat și cu cei șapte membri ai misiunii shuttle Challenger (1986). La 73 de secunde de la lansare, cosmonauții și învățătoarea Christa McAuliffe și-au pierdut viața într-o explozie și în ceea ce a fost numită „cea mai mare catastrofă din istoria zborurilor spațiale ale SUA“. A duce un civil în spațiu, care să transmită de acolo live, a fost cu siguranță un potențial de plus electoral pentru președintele de atunci, Ronald Reagan.

Luna din Marte

Între timp, aselenizarea a devenit „trecut“. Dar nu chiar de tot, deoarece președintele SUA, Donald Trump, recomanda într-un tweet din luna iunie a acestui an direcția Marte, „din care Luna este o parte“: „Cu câți bani cheltuim acum, NASA n-ar trebui să vorbească despre călătorii pe Lună. Am făcut-o, acum 50 de ani. Ar trebui să-și îndrepte atenția spre lucruri mult mai mari pe care să le facem și aici includ Marte (din care Luna este o parte), apărarea și știința”.
Fostul membru al unei misiuni Apollo, William Anders, spune pentru site-ul de știință Pro-Physik.de, că Apollo nu era „un program științific”, de fapt a fost o „bătălie a războiului rece”. „Desigur, am adunat niște pietre și am făcut niște fotografii, dar dacă nu ar fi existat această competiție cu rușii, nu am fi avut niciodată sprijinul contribuabililor”.
Articolul a apărut și în HotNews.
Cuvinte cheie

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.

Articole mai noi
Articole mai vechi