De ce suntem ortodocşi?

Avem mândria de a ne fi născut creştini, da, creştini, dar nu ortodocşi. O explicaţie simplă, în răstimpul în care s-a desfăşurat procesul încreştinării noastre, nu exista bifurcarea între creştinătatea apuseană şi cea răsăriteană. Abia în anul 1054, patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularios, declară „schisma“, adică separerea de biserica Romei.

Un clişeu folosit cu îndărătnicie, dar care sună bombastic: „De 2000 de ani biserica noastră (şi se subînţelege „ortodoxă“), întemeiată de sfântul apostol Andrei“… etc. Când ne-a vizitat papa Ioan Paul al II-lea, patriarhul nostru (nu-i dau numele) i-a dăruit o icoană a sfântului Andrei. Semnificaţia darului era clară, iar gestul înaltului ierarh român, inelegant: „Voi, catolicii, îi aveţi pe sfinţii apostoli Petru şi Pavel, dar noi, românii ortodocşi, îl avem pe sfântul Andrei, „cel dintâi chemat“ de Iisus. O prioritate, nu-i aşa? Dar sfântul Andrei a predicat în Scytia Minor, o provincie romană (Dobrogea de azi), nu în Dacia. Activitatea lui apostolică s-a petrecut în jurul anului 50. Existau atunci romînii? A predicat dacilor? Absurd! „Dacii s-au născut, au trăit şi au murit păgâni.“ (Nicolae Iorga).

Dovezile arheologice şi documentele epigrafice nu coboară încreştinarea strămoşilor noştri mai jos de secolul IV. Dar de ce secolul IV? În anul 313, împăratul Constsntin cel Mare, prin „Edictul din Nantes“, proclamă creştinismul religia oficială a Imperiului roman. Sub impactul acestui „Edict“ era normal să apară şi documentele creştine. În mod sigur, însă, procesul de încreştinare a strămoşilor noştri a început mai înainte. Terminologia fundamentală religioasă din limba română este de origine latină, indiciu că încreştinarea noastră s-a făcut pe cale romană. Acei ostaşi, deveniţi „veterani“ (la vârsta de 40 de ani!), mulţi dintre ei creştini, au altoit în fiinţa noastră romanitatea. Ca fapt de limbă, dar ne-au dat şi primele noţiuni de credinţă creştină. A luat naştere ceea ce aş denumi „ad hoc“, un „creştinism popular“, simplu, răspândit „de jos în sus“.

Aşa s-a manifestat creştinismul nostru multă vreme. Organizarea instituţională a bisericii noastre, cu ierarhia sa proprie, este realizarea târzie a voievozilor români care au întemeiat statele sau „ţările“ româneşti, în veacul al XIV-lea. Ambele înfăptuiri poartă pecetea Bizanţului. Ce i-a determinat pe voievozii noştri să prefere Bizanţul ortodox este o întrebare care nu încetează să frământe cugetul nostru. Privită în perspectivă istorică, orientarea lor spre Bizanţul ortodox are o motivaţie strict politică. Să nu uităm, Ţara Românească şi Moldova se aflau sub suzeranitatea (a nu se confunda cu suveranitatea) regilor maghiari. Ca regi „apostolici“, aceştia aveau obligaţia să aplice politica papalităţii de catolicizare a popoarelor răsăritene. Împlicit, însă, catolicizarea servea expansiunea regatului maghiar. Voievozii români au simţit această dublă presiune: religioasă şi politică. În Ţara Românească, Basarab I, vasal al regelui maghiar Carol Robert, a încercat să ducă o politică externă proprie. Acest fapt l-a supărat pe regele maghiar care porneşte o expediţie de pedepsire a celui pe care îl numeşte „răzvrătitul“, „nesupusul“, „necredinciosul“. Finalul se cunoaşte: Basarab zdrobeşte armata maghiară la Posada. Această bătălie a însemnat sfârşitul suzeranităţii maghiare şi întemeierea primului stat românesc independent. Era anul 1330. Fiul lui Basarab, Nicolae Alexandru Basarab, instituie un nou reper politic şi religios: Bizanţul ortodox. Ăn anul 1339, voievodul român obţine de la împăratul bizantin, Ioan V Paleolog, transferarea mitropolitului grec Iachint de la Vicina la Argeş. S-a inaugurat astfel înserarea noastră – „nepoţii Romei“ – în istoria Sud-Estului european, sub influenţa Bizanţului ortodox. (va urma)