Recunosc, nu mă prea pricep la sport. Mai stau cu telecomanda-n mână, ca un spectator puturos, mai butonez, mai merg la câte o mişcare (din ce în ce mai rar, spre ruşinea mea), dar în rest sunt un novice. Vorba lui Gică Craioveanu, nu ştiu de deschiderea Murinhovici. Şi, de asemenea, vreau să adaug că mă consider o persoană normală, medie, ca şi cultură, acumulări şi exprimare. Înseamnă că toţi cei care sunt peste mine (şi-)au depăşit condiţia, bula de la boloboc.
Esenţa este că sportul îmi place. Sunt suporter. Iar când joacă România sau câte un sportiv român, în sporturile individuale, indiferent de competiţie sau ramură sportivă, nu pot să nu mă transform în suporter.
Halep – că aici am vrut să ajung – e o sportivă care şi-a depăşit condiţia, a depăşit nivelul mediu românesc, ca să nu spun mediocritatea în care mulţi dintre noi, românii, ne bălăcim deseori. Totuşi, se găsesc unii oameni s-o împroaşte cu noroi pe Simona, să-i numere banii şi să-i critice jocul. Nu jocul în sine – în fond, dreptul la opinie e garantat de Constituţie – ci jocurile pe care pasămite Simona le-ar face.
Un lucru să fie clar, din punctul meu de vedere, cel puţin. Simona Halep nu e datoare românilor cu absolut nimic. Nu e genul de sportiv care ia/a luat bani de la Primărie sau de la Guvern, nu e sportivul plătit de un patron milionar (anchetat pentru că a prăduit statul) aşa cum sunt mulţi fotbalişti. Dar, repet, se găsesc mulţi s-o ia la trei păzeşte, la socoteli, ca atare. Culmea!, cei care o critică mai dihai şi-au construit o aură de buni români, de patrioţi. Dar, ca în experimentul cu maimuţele, când văd că unul ridică puţintel capul (în cazul Simonei, mult mai mult), aceşti buni români încearcă să-l apuce de un picior şi să-l tragă în jos. Vocaţia trădării la români e seculară, chiar multiseculară, aşa că nu mă mai miră nimic. Dar, măcar acum, când avem o sportivă de valoare, e bine să ne cântărim vorbele. Mai ales când ne dăm mari patrioţi…
Goethe a spus că patriotismul ucide istoria. Dar niciodată patriotismul n-a ucis entuziasmul. Noi, unii dintre noi, o bălăcărim pe Simona! Gândiţi-vă la entuziasmul jamaicanilor când echipa lor a participat pentru prima dată la Olimpiadă. La bob!!! Cu asta cred că am spus totul!
P.S. Eu mă mândresc şi cu Marius Copil. Indiferent de clasarea acestuia.
Lasă un comentariu