Din ciclul „Chiar suntem cu toții homesexuali?” Cât și ce mai acceptăm?

Terasă. La o bere.

La masa alăturată vin trei indivizi. Unul, un tânăr de 32-35 de ani, cu plete, gene false, unghii vopsite în mai multe culori. Dacă nu ar fi avut o urmă de mustață și firișoare de păr pe obraz, ai fi jurat că este o gagică super. În dreapta lui, un tinerel, care nu avea cum să aibă mai mult de 20 de ani. Tinerelul: unghii vopsite, cercei în ambele urechi, tăcut, supus, îngrijorat că travestitul s-ar supăra dacă nu face ce îi poruncește. Mi-a fost o milă groaznică de acel tinerel. Pentru el, tânărul de 32-35 de ani era bărbatul perfect, care l-a agățat pe vremea când acesta făcea pe femeia. Pe nesimțite, tinerelul a acceptat că el este partea pasivă, că trebuie să joace rolul de fetiță pentru ăla.

Problemă: Travestitul de 32-35 de ani trebuie să fie bărbat pentru el, dar, în același timp, era obligat să fie fetiță pentru cel de al treilea personaj, un haidamac de aproape doi metri, solid, o huidumă urâtă, știrbă, un animal urât, cum rar am văzut. Chiar nu mai înțeleg: Suntem de acord ca homesosexualii să trăiască așa cum vor ei, dar chiar așa? Poate sunt eu limitat, îngust în gândire, dar nu pot să înțeleg de ce trebuie să le dăm dreptul de a afirma că noi suntem anormali, iar ei au dreptul să ne dicteze? Oameni buni, dragilor, treziți-vă, nu vă mai lăsați amăgiți de cântecele de sirenă! Sub masca democrației și drepturilor omului, rânjește diavolul!

Simion Todoca