Mă uit la „tabloul” pictat de Vaidim în urmă cu câteva zile și pot spune că omul chiar are talent. De ce spun asta? Aseară, personajul „pictat” mi-a dat impresia că nu s-a străduit prea tare să se identifice și în realitate. Sigur că nu am stat să ascult interviul de la Realitatea TV, dar am surprins în reluarea lui de la un alt post câteva fragmente care îmi confirmă ideea că din păcate iar am dat-o-n bară. Nimicul și „enormitatea” fac pereche în exprimarea gândirii celor pe care ticăloșii lumii ni i-au dat să ne uităm la ei ca la zei, în ciuda faptului că ei, săracii, ies în evidență doar cu câteva șmecherii ieftine, de care s-a putut agăța sârma. Proiect de țară, lucru bine făcut sau să trăiți bine sunt cuvinte mari din categoria să fie, ca să nu fie să fie. El zice că are proiect, altul decât cel de la imobiliare, și că pentru a-l pune în operă musai să vină Gigi pedelistu. Chiar crede că cineva l-a votat pentru proiect, asta încadrându-l la un nivel peste cel atribuit de Iliescu unui alt personaj de jenă națională? Habar n-are nimeni de proiectul lui. Și nici nu este curios. Altfel, l-ar fi citit și feisbucul ar fi fost plin. Dar el vrea proiectul lui. Și să ronțăie la el vreo zece ani, că e la modă. Este clar că omul a învățat o lecție pe sărite. Ceva nu se leagă. Și cu baba și cu slaba. O dă cu respectarea Constituției dar în același timp zice pe televizor că vrea pe unul de-al lui. Mă gândesc că o respectă mai degrabă în sensul sacralității nu al slovei, altfel ar pune mâna și ar citi-o.
Mai zice Hanți că avem un Parlament prea mare. Aici nu cred că s-a confuzat și s-a referit la număr de parlamentari, nicidecum la clădire, căci dacă ar fi făcut-o atunci ne eliberăm și de nădejdi, atâtea câte mai sunt. Dom’ profesor, nu cantitatea e problema, ci calitatea dom’le. Poți să ai o mie de parlamentari, sau o sută, dacă sunt lichele ce trec de filtre inexistente nu rezolvi nimica. Or, în România, pentru a ajunge la putere oameni precum „pictează” Vadim este nevoie de viitori hoți confirmați de viitori magistrați. Cum de altfel sperăm că se va întâmpla și cu cei care ne oripilează prezentul.
Dar ce să zică și el? Că e mulți și că e scumpi că dă bine la feișbuci.
În rest, așa cum spuneam, nimic pe pâine.
E cale prea multă spre puțul gândirii
Și-i greu să-nțelegi că-i de folos s-o străbați.
Privește spre noimă cu legile firii
Căci calea e-n tine, rămâne ușor să constați.
Pentru cei patru președinți pe care i-am avut după anii 1990, efortul de a înțelege cu ce se mănâncă a fost total diferit. Pentru ultimii doi pare că nu există, având în vedere susținerea externă și capacitatea lor nativă de a da valoare doar pe ceea ce pun mâna. Iliescu a beneficiat de inerție (cât și de sinergie) iar Constantinescu a făcut eforturi mari să nu intre în cârdășie, menținându-și blazonul. Românii au rejectat binele ca sens dar l-au așezat în frunte ca slogan. La ultimii doi.
Lasă un comentariu