E ceva de ales?

România anilor 1940 nu își permitea să viseze cum vom arăta noi cei care nici prin anii de naștere nu am apucat mirosul lăsat de urmele ăzboiului. Guvernele cu viață scurtă de atunci se limitau la a asigura necesarul minim al efortului militar iar societatea stătea în așteptarea zilei când hărtiile stăteau pe masă în vederea semnării lor. Puțini se mai gândeau la ce fel de politică urma să traverseze următoarele decenii țara, în ciuda faptului că semnele arătau o evidență de-a dreptul prăpăstioasă. Atunci, ca și acum, poporului i se servea ca informație o imagine complet falsă dar cu elemente astfel concepute încât să aibă un oarecare suport credibil. Lucrurile mărunte primeau o importană deosebită, fiind făcute responsabile de tot felul de tragedii universale. Printre ele se strecurau, aproape nebăgați în seamă, indivizi de cea mai joasă speță umană, ce se vor dovedi în scurtă vreme atât de necesari noului sistem diabolic ce va acapara pentru următorii cca 50 ani țara. Efectul, l-a simțit cu vârf și îndesat o întreagă generație, care în acest răstimp a privit într-o neputință cvasi-totală decimarea, la propriu, a elitelor care se opuneau tăvălugului boșevic. Vocile erau pentru comuniști, ultimile bastioane de cucerit pentru a se simți ei în siguranță. Sigur că, în acele vremuri, ei profitau și de o conjunctură favorabilă internațională. Lumea așa-zis civilizată era preocupată în mod real de refacerea sub toate aspectele societăților lor după o conflagrație mondială și nu avea nici un fel de emoție dacă un ins cu numele Iuliu Maniu sau Brătianu din România s-a stins prin temnițele din estul Europei. Deja se plictisise de veștile care mai scăpau din gulagul sovietic. Mizând pe această nepăsare, comuniștii aveau mână liberă în a inventa orice pentru a se menține la conducerea statului. Iar nouă ni se păreau firești toate nebuniile lor. Până și ideea că suntem cei mai buni sau cei mai tari datorită superiorității modelului de a dispune de mijloacele de producție de către inexistenta clasă munictoare în fața celui în care acestea erau deținute de patronii „răi și exploatatori”.

Războiul rece ne-a dat nouă, celor din generația de după 1945, o preocupare la fel de nocivă prin însăși caracterul ei principal. Aceea de supravițuire în ciuda faptului că limitele erau extrem de joase, deși propaganda spunea cu totul altceva. Un popor întreg captiv în minciună nu are cum propăși. Nu o spun eu ci de data asta vorbesc faptele. Suntem la mai bine de un sfert de secol de când duminica orbului a consfințit un drum ce părea imposibil pentru mulți dintre noi atunci. Și totuși, realitatea acestor zile ne arată că suntem exact acolo unde nu am fi vrut să fim în 20 mai 1990. Într-un impas imposibil. Lipsa de credibilitate face alegerea noastră tot mai dificilă. Acceptăm un rău doar pentru că ni se pare că este cel mai mic. Și, în această situație generalizată de acum, oare cum va reuși cineva care, cu intenții bune, se decide să intre în joc? Cum va putea el să fie identificat astfel încât noi să nu greșim la nefârșit? Pe ce criterii? Și, admițând că totuși am face-o, cum va rezista el în mocirla umană în care va trebui să se zbată? Dacă va semna un act sau dacă nu îl va semna tot va intra în vizorul „statului de drept” cum zicea deunăzi fostul premier Ponta. Și are dreptate dumnealui, mai ales în virtutea informațiilor deținute.

Din păcate, noi doar scriem, fără a avea soluții. Constatăm că deși am plecat de la „nu ne vindem țara” am ajuns la să ne vindem, după, nu numai țara ci și eforturile pentru că noi nu suntem în stare să le valorificăm.

Poate că este timpul să ne oprim. Măcar pentru o analiză. Cine sunt cei care ne cer votul? De la ce au plecat ei în urmă cu 12 ani? Și ce au ei, acum, în comparație cu noi? Dar mai ales ce au făcut pentru a le obține neavând surse decât din buget sau din sponzorizări? Și, având răspunsuri, să mergem la vot blindați de cunoaștere și responsabilizați de ceea ce alegem. Doar așa, în timp, vom scăpa de lichele și șmecheri de doi bani.