Încă o dată, despre Teatrul Vechi

Pur şi simplu citeam ce năzbâtii a mai arătat Rod Stewart, deschideam câteva dintre cele mai celebre fotografii ale secolului XX şi înotam printre prostiile afişate intenţionat dar nu şi conştient pe facebook, când mă trezesc „etichetat” într-o postare despre Teatrul Vechi. Cosmin Mihuţa pusese un fel de luare de atitudine faţă de dezinteresul manifestat de autorităţile arădene cu privire la degradarea monumentului istoric. Răbdarea-mi era cam plictisită, iar curiozitatea-mi era nerăbdătoare şi mă pune nevoia să citesc şi comentariile. Ochii mi-au ieşit din orbite, iar sinapsele îmi derapau nervoase pornind vuietul amintirilor ca roţile unei locomotive cu aburi. Ce să vedeţi şi să nu credeţi? Trei foşti consilieri municipali, toţi foşti membri ai Comisiei de cultură din cadrul Consiliului Local Municipal Arad, în trei legislaturi diferite, adică pe o perioadă de 12 ani din istoria postrevoluţionară, luau atitudine împotriva… autorităţilor arădene! Erau chiar nervoşi că Teatrul Vechi a ajuns o ruină şi că nimeni nu face nimic. Adică ai avut sceptrul puterii în mână, l-ai folosit pe post de bâtă în care stăteai împroptit ca un cioban care visează la iarba oilor, iar acum dai cu ciomagul care ai vrea să fie un sceptru al puterii cu care tu ai şti ce să faci. Prin urmare, ia să ne amintim puţin, încă o dată, ce s-a întâmplat cu Teatrul Vechi. Fiindcă văd că în capul unora amintirile au fost înlocuite cu tupeul, iar responsabilitatea deciziei a fost înlocuită cu huiduitul din tribună.

Se făcea că era prin anii 80’. În plin avânt al construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi în plină umplere a dictaturii ceauşiste cu demagogia de partid şi de stat.

Niscaiva protipendadă de partid s-a gândit să îşi tragă un bloc de locuinţe de lux în centrul Aradului. Aşa că au început căutările pentru locaţiile perfecte. S-au găsit nişte case părăsite pe strada Cozia, pe strada Bălcescu şi pe strada Gheorghe Lazăr. Printre clădirile părăsite se număra şi cea a Teatrului Vechi. Pe atunci, ca şi acum, partidul nu întreba pe nimeni de nimic. Părerile erau doar în interiorul partidului, iar membri de partid aveau chiar dreptul să nu fie de acord cu părerile proprii. Prin urmare, decizia de demolare a clădirilor vizate a venit la fel de firesc precum un râgâit după o masă copioasă la care s-a luat hotărârea. Au şi fost trimise utilajele pentru demolare. Însă hazardul s-a pus la un pahar de vorbă cu norocul şi s-au hotărât să îi dea de lucru prin zonă tocmai preşedintelui de atunci al Comitetului pentru Cultură de atunci, Ovidiu Cornea. Ghinionul demolatorilor a fost nu numai că funcţia îi permitea să oprească lucrările, dar şi că Ovidiu Cornea era şi un cunoscător şi un iubitor al istoriei culturale arădene. Chiar în ziua respectivă l-a sunat pe Virgil Brătăţeanu, vicepreşedintele Consiliului Naţional al Culturii, care a şi venit special la Arad pentru a anula decizia pentru demolarea Teatrului Vechi. Mai mult, a şi fost făcut un proiect de renovare a clădirii şi au şi început lucrările. Ce-i drept, lucrările au fost oprite imediat după 1989 şi nu s-au mai reluat niciodată.

Nu degeaba am evocat această întâmplare. E bună de comparaţie pentru povestea pierderii unei finanţări care ar fi salvat şi ar fi impus Teatrul Vechi în viaţa culturală a Aradului. Adică, dacă în perioada comunistă conştiinţa publică îşi mai permitea să aibă o atitudine civică, acum, în democraţie, conştiinţa publică se ponegreşte cu atitudinea civică. Ba, chiar se înjură.

Se făcea că era pe la sfârşitul anilor 90’. România se pregătea să intre în Comunitatea Europeană, iar autorităţile locale îşi căutau parteneri europeni pentru o susţinere financiară, economică, socială sau culturală pentru o eventuală devenire sau dezvoltare a urbei, ori a comunităţilor pe care le conduceau. Erau anii în care, spre exemplu, Sibiul începea să se gândească să îşi orienteze dezvoltarea spre domeniul cultural, din care îşi putea realiza şi dezvoltarea economică. La Arad, preşedintele Consiliului Judeţean era Dan Ivan, iar primar era, interimar, Valentin Paul Neamţ. Cum ne pregăteam de integrare, s-a înfiinţat Centrul Cultural pentru Integrare Europeană (un fel de Centru Cultural Judeţean, dar cu un scop special). Director era Aurora Tătar. Se căuta un sediu. S-a găsit tocmai în Teatrul Vechi. Mari renovări nu s-au făcut, dar s-au depus nişte proiecte de finanţare pentru renovarea complexului de clădiri. Şi, culmea îngreunării muncii de partid şi de stat, finanţările s-au şi obţinut (deşi nici nu apăruse moneda euro, dar se făceau deja calcule în moneda europeană): 300.000 de euro de la Ministerul Culturii din Austria şi alţi 65.000 de euro de la Uniunea Europeană. Sau invers, nu mai ţin minte exact. Când să fie accesaţi banii, ce credeţi că s-a întâmplat? Consiliul Judeţean a chemat în judecată Consiliul Local Municipal Arad în vederea stabilirii proprietăţii asupra Teatrului Vechi şi a Casei Hirschl. Cu alte cuvinte, banii europeni nu mai aveau destinatar. Între timp, Consiliul Local Municipal Arad a mutat şi sediul Casei de Cultură a Municipiului Arad în acelaşi complex de imobile (am povestit în episodul trecut în ce împrejurări). Ehehei, şi au venit alegerile, odată cu cometa Halley. Cum ar veni, anno Domini 2000. Fiindcă, deşi a promis, Apocalipsa nu a venit la Arad a venit o altă conducere la judeţ. Preşedinte al CJA era Caius Parpală, iar ca vicepreşedinţi îi avea pe Gheorghe Falcă şi pe Claudiu Cristea (responsabil pentru activitatea din domeniul cultural). Primarul Aradului era Dorel Popa, iar ca viceprimari îi avea pe Levente Bognar (responsabil pentru domeniul cultural) şi Emanoil Voicu. Termenul pentru accesarea celor 365.000 de euro cu destinaţia renovării Teatrului Vechi era luna decembrie 2001. Ce credeţi că s-a întâmplat între timp? Centrul Cultural pentru integrare Europeană s-a desfiinţat, s-a înfiinţat Centrul Cultural Judeţean, iar procesul stupid între cele două Consilii, Judeţean şi Municipal, a continuat. Mai înverşunat! Nu-i fain?

Finanţarea pentru renovarea complexului de clădiri, Casa Hirschl şi Teatrul Vechi s-a pierdut înainte să se fi încheiat printr-o sentinţă procesul dintre cele două Consilii. Iar ca tortul prostiei să aibă şi o cireaşă, în timpul în care cele două Consilii se băteau pe proprietate au apărut moştenitorii imobilelor, care le-au şi revendicat. Nu s-a terminat procesul între cele două Consilii, iar moştenitorii erau deja puşi în drepturi. Voi reveni asupra acestui episod, pentru că e interesant cum a donat Hirschl Teatrul Vechi Aradului şi cum Aradul nu l-a vrut după 200 de ani.