La supărare …

De foarte multe ori noi românii suntem nevoiți a ne resemna în urma unor înfrângeri. Cu asta aproape că ne-am învățat deja. Măcar că eu refuz. Să fiu resemnat. Și ce altceva aș putea face? Să mă implic direct nu se poate. Dar să-mi spun părerea răspicat pot. Și asta fac.

Spunea comentatorul la un moment dat: Suntem la două gamme-uri de finală… Doar că nu noi vom juca finala. Și asta nu-mi place. Nu am nimic cu francezii. Atâta doar că nu-mi plac. Și ei ne bat pe unde apucă. La fotbal, handbal și acum la tenis. De fapt, sâmbătă și duminică, ei au cules ceea ce noi am permis să culeagă. Au profitat de slăbiciuni specifice doar nouă, dar și de favoruri acordate de cei ce priveau liniile terenului. Multe. Mingi afară la ele cu punct și mingi înăuntru la noi cu punct la ele. Probabil că factorul subiectiv nu va fi niciodată eliminat din astfel de competiții. Meciul s-a pierdut mult mai dinainte. Chiar cu câțiva ani. De pe vremea în care Ilie Năstase și Ion Țiriac au trebuit să renunțe la activitatea lor sportivă. Celor cărora tenisul le intrase în venă în urma prestațiilor celor doi nu au reușit să „se adune” și să pună de-o federație total implicată. S-au mulțumit să trăiască din amintiri și s-au bazat doar pe ceea ce ofereau din când în când familiile unor tineri cu talent. Și aceasta bineînțeles după ce din punct de vedere finaciar ele ajungeau aproape de capăt. Iar federația, bugetată din plin cu „sfaturi”, îi ajuta pe aceștia să facă performanță. Pe acest fond a apărut Simona Halep, cu care ne-am trezit cu toții în mod neașteptat. Federația s-a lipit de ea și de performanțele ei timp în care și noi am mai auzit câte ceva despre această federație. Simona și-a văzut de ale ei câștigând pe unde apuca, făcându-și un nume. În urma ei? Praf. Nu au mai apărut decât fete cu multă dorință dar mai puțină putință. Ce vină are federația în lipsa sportivilor? Că doar nu se va duce să-i caute? Pentru o astfel de activitate sunt necesari bani. Or, tocmai aceștia lipsesc. Idei de descoperit talente sunt convins că sunt. Ele stau blocate pe coli de hârtie în așteptarea unor fonduri. Și așa ne bazăm în continuare pe ceea ce dă Dumnezeu. Când vrea El. Și când apare vreun talent începem să numărm anii de când ultima perfomanță notabilă se va fi fost produs. Asta în ceea ce ne privește pe noi ca sport instituțional.

Pe de altă parte, exact ca în toate celelalte domenii, și în sport contează în primul rând banii.  Aceștia (banii) au fost și sunt la cei puternici. Pentru desfășurarea oricărei competiții nevoia de bani este una decisivă. Și, în acest caz, ierahiile nu întotdeauna sunt fidele talentului și muncii individuale ale celor din arene. Cel mai concret și actual exemplu este cel din fotbalul european. Unde, în vestul continentului, echipe cu un istoric de zeci de ani își împart bugetele anuale între ele în urma unor criterii de performanță bine „ticluite”. În timp ce nouă ni se vând clăbuci de săpun congelați, ei beneficiază de săpun la liber. Și apoi cine va mai putea aștepta de la noi să mirosim ca și ei? Pentru a avea acces la bugete de participare și premiere. Ducem o echipă în vest cu jucători importați din țări unde salariile nu au nici o relevanță în nivelul lor de trai, ne batem cu jucători care pot cumpăra cu salariul lor lunar ceea ce ei nici nu pot să-și permită a visa. În acest mod vorbim doar de performanța de a sta pe teren conform regulamentelor, nu de a propune vreo tactică de joc. Tenisul poate face notă discordantă prin însăși faptul că fiind un joc individual contează mai puțin investiția în echipamente sau accesorii. Sportivii pot face perfromanță chiar în timpul turneelor unde îmbină antrenamentul cu jocul efectiv. Și asta costă mai puțin. Tocmai datorită acestor particularități tenisul poate încă oferi multe adolescenților care se decid spre această disciplină sportivă. Dar și aici unde se poate. Cei mai puțin privilegiați sunt încă nevoiți a  trece baricade ridicate în scop de filtrare eficientă. Nu intri la masă fără ecuson valabil. Or, un astfel de ecuson nu poate fi la îndemâna oricui.Pentru el trebuie să transpiri. Uneori, ani, alteori mai puțin iar câteodată poți să o faci întreaga carieră și tot degeaba.

Revenind la meciul cu Franța, cred că rezultatul nu este cel corect. Meciul Irinei este dovada faptului că artificiile celor care păzeau liniile au fost de natură să ducă neapărat confruntarea către meciul de dublu. Acesta a fost mesajul către cei care dădeau mingile de pe lângă linii cu punct la francezi. Revedeți partida și vă veți lămuri. Am convingerea că dacă meciul se îndrepta către cel de-al 3-lea punct al nostru, arbitrul de scaun inventa un 11 metri împotriva Irinei. Și dacă nu era de ajuns, ar fi făcut-o de câte ori ar fi fost nevoie. Până Irina ar fi dat cu racheta în arbitru sau ar fi ieșit de pe teren. S-a mai întâmplat în Danemarca și Norvegia, când pentru a nu ajunge la turneul final un slovac și un elvețian ne-au trimis acasă, legal și regulamentar. Un 11 metri la un henț al unui atacant norvegian la noi în careu și prelungiri până după miezul nopții, necesare danezilor pentru a da un gol. Pe noi ne cheamă România și mergem la masă numai când vor unii șmecheri. Până atunci, acasă. Bine face Dragnea că promovează produse românești în dauna celor din UE, pline de te miri ce. Poate ar trebui să facem un pas și mai departe și împreună cu statele din centrul Europei să facem o altă uniune. Una care să promoveze respectul națiunilor. Franța oricum face reclamă suficientă ignoranței. Și mult mai multă mândriei. Măcar că nu au nici un motiv.

În rest: Hai România! Pentru mine rezultatul a fost 3-0 Halep – Franța. Pe cel oficial nu-l recunosc.