Socialismul, deși, aparent funcționa pe bază de legi, în realitate a perfecționat până la asbsurd modul de viața bazat pe principiul imoral „a te descurca”. Adică specularea la maximum a conjuncturii care a creat oportunismul cronic. Și când nu există scrupule, a vorbi de morală e ca și cum ai vorbi de „funie în casa spânzuratului”. Pentru că oportunismul și morala sunt născute antagonic.
Într-o societate bolnavă, în care „a te descurca” a impus oportunistul ca specie majoritară, a crede că există vre-un sector al societății, nevirusat de oportunism, e ca și cum am crede în perfecțiunea morală umană. Și cu toate acestea mereu auzi: am încredere totală în justiție, în SRI, în școală sau sănătate, Guvern sau Parlament și alte instituții creditate ca fiind repere ale moralei și respectului în fața legii. În realitate însă oportunismul este prezent peste tot, pentru că reprezintă formula prin care mediocritatea, caracterizată de imoralitate, incultură, lipsă de civilizație, se impune. Or, în aceste condiții, a avea încredere în instituții în care oportuniștii fac legea, e cel mai stupid lucru posibil.
Nu există, nicăieri în lume, societate perfectă, care să funcționeze fără cusur. Pete tot, legea, care reprezintă regula de baz și jalonul de ghidare, este mai mult sau mai puțin încălcată. Diferența este dată de gradul și procentul de încălcare. Iar gradul de încălcare este direct proporțional cu procentul oportuniștilor, atât din sfera societății cât și a instituțiilor publice. Oportunismul instituțional este mecanismul care generalizează sau particularizează oportunismul social, pentru că permisivitatea este generată de sistemul instituțional.
Corupția, ca instrument vital al oportunistului, a devenit un fenomen genaral. Pentru a-l contracara și a-i diminua efectele, societatea a inventat inamovibilitatea (în cazul magistraților), imunitatea (în cazul unor categorii de demnitari) și stabilitatea în funcție (în cazul funcționarilor publici). Toate au același scop: protejarea funcționarului de influențele externe, adică a presiunii exercitată de oportuniști asupra unor instituții fundamentale ale statului. Și dacă imunitatea are o arie restrânsă a protecției, inamovibilitatea magistraților și stabilitatea în funcție a funcționarului public (care, conform definiției, reprezintă același lucru), asigură exercitarea prerogativelor funcției publice neinfluențată de factori externi, precum eliberarea din funcție din motive neimputabile, transferul sau detașarea fără acordul funcționarului.
Ce facem însă când oportuniștii pătrund în corpul demnitarilor, magistratură sau administrația publică ? Nu sunt afectate, cel puțin moral, principiile independenţei şi imparţialităţii deciziei în activitatea funcționarilor ? Când în magistratură au pătruns exemplare a căror capacitate profesională este pusă sub semnul întrebării, au o ținută morală îndoielnică, inamavobilitatea nu se transformă într-un scut al dependenței și subiectivului generat de dependență ? În această situație mai poți afirma: „Am încredere în justiție”, fără a fi stupid, când justiția e plină de oportuniști ?
Da, dacă corpul magistraților ar fi caracterizat de integritate morală și profesionalism, adică de imparțialitate totală, conceptul inamovibilității care asigură independența decizională și-ar justifica pe deplin logica existenței. Asta presupune, desigur, că deciziile justiției ar trebui să fie irefutabile și sacre, fără a lăsa loc de interpretare. Când însă deciziile justiției sunt atât de neverosimile încât pun la îndoială existența adevărului, inamovibilitatea își pierde rolul asigurării independenței decizionale și devine o protecție a oportunismului, un fel de blindaj care protejează subiectivismul și nu obiectivismul.
Guvernul Ponta, în cazul reorganizării ANAF, a exemplificat cel mai bine oportunismul din justiție, pe care l-a exploatat (și încă continuă să-l exploateze), demonstrând că principiul inamovibilității și-a pierdut sensul. Sub blindajul inamovibilității, pentru a onora „comanda” pontistă, justiția a abandonat imparțialitatea, transformându-se într-un instrument guvernamental, ce a legiferat abuzul. Adică, pervers, se protejează uzând de inamovibilitate (stabilitate în funcție), dar, aceeași inamovibilitate (stabilitatea în funcție) n-o recunoaște și nici n-o protejează când e vorba de alte instituții. Astfel, sub cupola inamovibilității proprii, justiția desființează stabilitatea în funcție în cazul funcționarului public, creând un precedent cu efect de bumerang, pentru că inamovibilitatea și stabilitatea în funcție sunt unul și același concept. Or, acceptând că Guvernul poate elibera din funcția publică, încălcând principiul stabilității, de ce n-ar pute-o face și în ce privește inamovibilitatea ?
Nu de puține ori justița a decis interpretând (subiectiv sau obictiv) textul de lege, prost conceput, speculând posibilitatea corectării acestuia sau acoperindu-și deciziile subiective. În cazul ANAF însă justiția a trecut pragul interpretării și pentru a da satisfacție Guvernului Ponta, a adăugat la textul legii și a omis din textul legii, ceea ce nu mai constituie interpretare ci substituire a legiuitorului.
Pentru a crea un corp stabil și profesionist al funcționarilor publici, independent, obiectiv și imparțial, indispensabil funcționării administrației publice, Parlamentul și Guvernul României au inițiat adoptat un statut prin care s-a asigurat funcționarului public garanția exercitării atribuțiilor fără a putea fi influențat de factori externi. Astel, prin statut (Legea 188/1999), ca o garanție a exercitării imparțiale și obiective a atribuțiilor, legiuitorul a introdus principiul „stabilității în exercitarea funcției publice” (art. 3, lit. f) din Legea 188/1999), un element fundamental ce definește funcția publică, concept sinonim inamovibilității magistratului, care presupune: funcționarul public nu poate fi eliberat din funcție din motive neimputabile lui, decît în anumite situații (art. 99 alin. (1) lit. a)-c) si e)-g din Legea 188/1999), iar când acesta are loc, din motive neimputabile lui, funcționarul beneficiază de dreptul de a fi redistribuit pe o funcție vacantă similară (art. 99, alin. (5) și (6) din Legea 188/1999) ; funcționarul nu poate fi transferat sau detașat fără acordul lui (art. 89 și 90 din Legea 188/1999).
Dar, pentru că stabilitatea în funcția publică, care garantează independența funcționarului și asigură obiectivitatea și imparțialitatea în procesul exercitării funcției publice, n-a fost și nu este pe placul crimei organizate și a brațului ei politic, acest principiu a fost mereu contestat. Sub justificarea că „interesul individual al functionarului public a primat in fata interesului general”, în dese rânduri prevederilre legislative care asigurau și garantau respectarea principiului stabilității în exercitarea funcției publice au fost modificate sau s-a încercat modificarea lor, de către puterea politică, la presiunea crimei organizate. Eliminarea garanțiilor din lege, ce priveau stabilitatea în exercitarea funcției publice a avut însă cu totul alt obiectiv: exercitatea controlului asupra administrației publice și punerea la dispoziție a funcțiilor publice clientelei de partid sau personale.
Primul atac asupra stabilității în exercitarea funcției publice a fost dat de Guvernul Boc, care, prin modificările aduse Legii 188/1999, a introdus conceptul mobilității în cadrul corpului funcționarilor publici, în interes public, concept care anula practic imposibilitatea funcționarului public de a fi transferat, detașat sau mutat fără acordul său. Astfel, stabilitatea în funcție a devenit, dintr-o garanție, un factor subiectiv, la discreția conducătorului politic, care astfel a fost dotat cu un instrument prin care poate afecta direct independența, imparțialitatea sau obiectivitatea funcționarului public. Pe scurt: nu te conformezi, te mut în altă localitate sau județ, sub pretextul mobilității în inters public.
Guvernul Ponta, mai inventiv și mai radical, prin modificările aduse Legii 188/1999, prin OUG 82/2013, a transformat stabilitatea în exercitarea funcției publice într-un principiu formal, lipsit de conținut, modificând prevederile art. 99 din Legea 188/1999, substituind „obligația”, ce garanta stabilitatea, cu aleatorul „poate”, adică imperativul cu permisivul, caz în care funcționarul a fost văduvit de elementul fundamental al exercitării funcției publice, ce-i garanta independența decizională și protecția în cazul exercitării imparțiale și obiective a atribuțiilor funcției publice.
Fiindcă funcția publică este reglementată prin lege organică, domeniu în care Guvernul nu are competență materială, decât dacă modificările nu afectează (au consecinţe negative), Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 351/2015, a constatat că modificările aduse de Guvernul Ponta, Legii 188/1999, sunt neconstituționale, pentru că afectează, în sens negativ, principiul stabilității în exercitarea funcției publice.
Cu toate acestea, cu mici excepții, pentru a onora „comanda” Guvernului Ponta, instanțele din România nu țin seama de decizia Curții Constituționale și continuă să trateze principiul stabilității în exercitarea funcției publice, în cazul funcționarilor publici, ca și cum ar fi ceva formal. Iar gravitatea și dovada că numărul oportuniștilor din justiție, înregimentați, fac legea, o constituie faptul că pentru a da satisfacție Guvernului Ponta și unor structuri care au avut de câștigat de pe urma eliminării principiului stabilității în exercitarea funcției publice din lege, aceștia apelează la metode tip justiție comunistă, care, pentru a condamna dușmanii de clasă, adaugau la textele de lege, ceea ce nu exista în lege, inventând fapte și sancțiuni prin interpretare și analogie.
O asemenea vădită tendință a instanțelor de judecată, generalizată și inexplicabilă, de a aduga la textul de lege, respectiv la prevederile art. 99, alin. (5) și (6) din Legea 188/1999 (În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), şi e), în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorităţii sau instituţiei publice există funcţii publice vacante corespunzătoare, aceasta are obligaţia de a le pune la dispoziţie funcţionarilor publici. În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) şi e), dacă nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în cadrul autorităţii sau instituţiei publice, autoritatea ori instituţia publică are obligaţia de a solicita Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în perioada de preaviz, lista funcţiilor publice vacante. În cazul în care există o funcţie publică vacantă corespunzătoare, identificată în perioada de preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la cerere”, fraza: „Obligaţia de a pune la dispoziţia reclamanţilor lista funcţiilor vacante” și a omite din textul de lege fraza: „ În cazul în care există o funcţie publică vacantă corespunzătoare, identificată în perioada de preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la cerere”, adică de a anula principiul stabilității în funcția publcă, a devenit o practică curentă a Curții de Apel Timișoara, respectiv a judecătorilor Diana Lăsconi, Maria Cornelia Dascălu, Ruxandra Codrea, Adina Pokker, Rujița Râmbu. Printr-o astfel de abordare, prin adăugarea unei fraze și omiterea alteia, se consacră practic dispozițiile art. 99, alin. (5) și (6) din Legea 188/1999, în forma rezultată în urma modificării survenită prin OUG 82/2013, ca fiind constituționale în condițiie în care modificările au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 351/2015 a Curții Constituționale și pune sub semnul îndoielii corectitudinea dezbaterilor, imparțialitatea și obiectivitatea actului de justiție. Adică, pe scurt, pentru a da satisfacție și a legaliza abuzul comis de Guvernul Ponta, instanțele de judecată, substituie din art. 99, alin (6) din Legea 188/1999, fraza: „ În cazul în care există o funcţie publică vacantă corespunzătoare, identificată în perioada de preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la cerere”, cu o frază ce nu există în lege: „s-a solicitat lista funcţiilor publice vacante şi a fost pusă la dispoziţia funcţionarilor publici eliberaţi din funcţie”. Cu alte cuvinte garanția stabilității în exercitarea funcției publice, în opinia completelor de judecată compuse din judecătorii Diana Lăsconi, Maria Cornelia Dascălu, Ruxandra Codrea, Adina Pokker, Rujița Râmbu, se rezumă la punerea la dispoziție a funcționarilor publici, eliberați din funcția publică din motive neimputabile lor, a unei liste cu funcțiile publice vacante. Adică o adăugare la lege, pentru că, oricum am lectura articolul 99, alin. (6) din Legea 188/1999, nu rezultă că identificarea, în perioada de preaviz, a unei funcții publice vacante și transferul (în interesul serviciului sau la cerere) pe acea funcție, poate fi interpretată, asimilată sau substituită cu punerea la dispoziție a funcționarilor publici, eliberați din funcția publică din motive neimputabile lor, a unei liste cu funcțiile publice vacante, decât în condițiile în care se manifestă rea credință și obediență.
Mai mult decât atât, instanțele de judecată, au pronunțat această decizie fără a vedea vreodată lista cu funcțiile publice vacante la care fac trimitere și fără a avea dovada că această listă a fost comunicată, oficial și procedural, funcționarilor publici, eliberați din funcția publică din motive neimputabile lor sau li s-a pus la dispoziție și au refuzat vreo funcție vacantă. Deci, nu numai că au adăugat și omis din textul legii, ci au și luat în considerare dovezi inexistente.
Așa au înțeles să aplice legea, independent și imparțial, sub protecția iamovibilității, judecătorii Curților de Apel din România, în majoritatea cazurilor ce au privit epurarea pontisto-diconistă a ANAF, respectiv eliberarea abuzivă a funcționarilor publici, eliberați din funcția publică din motive neimputabile lor.
Și n-am dreptate atunci când afirm că oportunismul este majoritar și în magistratură ? Trebuie mediatizat chiar fiecare caz, în parte, pentru ca judecători, de genul Diana Lăsconi, Maria Cornelia Dascălu, Ruxandra Codrea, Adina Pokker, Rujița Râmbu, să judece potrivit cu legea, principiile stabilite prin lege și probele reale existente și nu cu sfaturile, sugestiile, probele futuriste (presupuneri din dosare SRI-ste) sau ordinele ierahice ? Justiția se face numai când cazul ajunge public și există presiuni media ? O astfel de justiție mai poate fi numită justiție?
Lasă un comentariu