Fără îndoială, una dintre piesele, care încă de la premiera din 16 martie 1933 și până astăzi, a avut un succes de public uluitor este Gaițele, piesă ce alcătuiește împreună cu Marcel&Marcel și Florentina, „trilogia burgheză” Cuib de viespi. Generații de regizori și de actori au excelat, creând spectacole antologice. Recitesc textul lui Kirițescu cu reală desfătare, precum și cronicile dramatice păstrate în cărți sau pe internet despre lecturile scenile ale Gaițelor.
Mărturisesc că așteptam cu interes să văd spectacolul lui Laurian Oniga, mai ales, că un complex de împrejurări a făcut să nu îl văd nici la premieră și nici după aceea. M-am pregătit, așadar, pentru „întâlnirea” cu Gaițele, făcând abstracție de rezerva pe care am auzit-o în repetate rânduri, că spectacolul este prea lung. Așadar am mers la Teatru fără prejudecăți și „sine ira et studio”, hotărâtă să asist vreme de trei ore la spectacolul jucat la Arad, precum întotdeauna de la premieră, cu casa închisă, deci cu un public care își dorea să participe la „evenimentele” tragi-comice ale clanului Duduleanu.
Am recunoscut în preambulul spectacolului vocea lui Laurian Oniga, dar și textul lui Alexandru Kirițescu, chiar dacă regizorul nu a precizat, precum ar fi fost firesc, că prezintă un fragment din Cum am ajuns să scriu această piesă?,prin care Al. Kirițescu, străduindu-se să intre în tiparele proletcultismului, recunoaște, citez: „…M-am străduit cu adevăr și mânie să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune”. Desigur, Al. Kirițescu, în ani 1930, când scrisese piesa, jucată pentru prima dată la Craiova de către trupa Bulandra, gândea cu totul altfel. Dar, asta este, să recunoaștem, că Al. Kirițescu nu este singurul scriitor care a încercat „să o dreagă” după anul 1944, cu toate că nu este o scuză!!!…
Continuarea, pe lizicamihut.ro