PNL şi PDL, un pas în spate!

Scena politică de dreapta e cuprinsă de febra coalizării, într-o încercare – la prima vedere destul de tardivă – de a pune capăt tăvălugului PSD, care ameninţă să culce la pământ orice adversar la alegerile prezidenţiale din toamnă.

Panicate de scorurile dezastruoase obţinute la europarlamentare, partidele de centru – dreapta se grăbesc să strângă rândurile, doar-doar vor reuşi, cumva, să cristalizeze o uniune, o alianţă, o fuziune (încă nu le este nici lor prea clar) care să poată ţine piept Partidului Social Democrat – cu tot UNPR şi PC, pe post de apendice. (Eventual, chiar şi cu UDMR, care dacă şi-ar schimba culoarea în mov nu ar mira pe nimeni.)

Lucididatea pare că le lipseşte, în acest moment, liderilor dreptei, care se fac de râs pupându-se mult prea repede în locurile în care, până mai ieri, s-au scuipat reciproc.

Indiferent care o fi scopul, nobil sau mai puţin, parcă nu e normal un astfel de comportament. Şi nici nu e, să fim bine înţeleşi!

Dacă ar fi cugetat puţin, liderii PNL şi PDL şi-ar fi dat seama că oamenii au nevoie de un răgaz, de un concediu, în care să uite de războiul pe care ei, liberalii şi democrat-liberalii, l-au purtat unii împotriva altora nu mai departe de anul trecut. Ar fi putut să-şi dea seama, fără prea multă risipă de neuroni, că şi pentru PSD, cu tot cu „soluţiile imorale” de care s-a înconjurat, este la fel de dificil să dea ţării preşedintele la toamnă.

Graba de a organiza întâlniri, de a iniţia discuţii despre alianţe, fuziuni şi aşa mai departe este, în opinia mea, o încercare de deturnare a atenţiei de la problemele cu care partidele de dreapta se confruntă în acest moment. Cu scoruri dezamăgitoare, fiecare, în urma alegerilor europarlamentare, dar cu un total dătător de speranţe, partidele de dreapta încearcă, astfel, să mute câştigător într-o situaţie în care s-au dovedit perdante. Nu se mai discută despre nemulţumirile din PDL şi PNL, ci despre cum vor lupta, împreună, împotriva „mafiei roşii”. Acest „împreună” este, însă, complicat. Atât PNL cât şi PDL speră să dea candidatul la alegerile prezidenţiale. Şi Partidul Forţa Civică îşi doreşte asta, după cum şi PMP-ul lui Traian Băsescu visează să dea prima femeie preşedinte, în persoana Elenei Udrea.

Fără a fi partizanul nimănui, sunt de părere că cel puţin PNL şi PDL nu ar trebui să ofere acest candidat, pentru că – în primul rând – sunt două partide tributare unor metehne de care viitoarea clasă politică a României ar trebui să se despartă. Ambele partide promovează oameni discutabili în poziţii cheie, în detrimentul meritocraţiei. De altfel, meritocraţia e un termen atât de abstract în cele două formaţiuni încât mulţi nici nu-l înţeleg. Sau, îl confundă cu munca neostoită în tranşeele partidului, ceea ce duce, adesea, la promovarea unor caporali în poziţii de şefi de stat major…

În al doilea rând, dacă viitorul preşedinte – care, obligatoriu, ar trebui să fie de dreapta – ar aparţine unuia dintre cele două partide, ar produce un dezechilibru în raport cu celălat partener. Şi, mai apoi, cu ceilalţi parteneri, mai mici, dar având, fiecare, importanţa lor.

De aceea, dacă tot se încheagă dreapta – sub o formă sau alta – candidatul ar trebui căutat în altă parte decât la PNL şi PDL. Pentru asta, însă, ambele partide ar trebui să aibă luciditatea de a face un pas în spate. Cel puţin în această privinţă!