Ceea ce mi s-a părut în cel mai înalt grad caracteristic pentru spiritul românesc, încă de la începutul epocii moderne, este o dublă tendinţă de deschidere şi în acelaşi timp de închidere în sine. Ciocnirea dintre cele două tendinţe a fost atât de puternică încât am avut nevoie de o mult prea mare cantitate de energie consumată, pentru un randament minim. Între cele două tendinţe contrare ce au funcţionat ca teză şi antiteză într-un proces istoric, nu am reuşit decât de puţine ori să realizăm o sinteză convingătoare. De prea multe ori am consemnat doar o măcinare în gol. Mircea Eliade vorbea cu entuziasm despre bipolaritatea culturii noastre, susţinând că între cei doi poli opuşi s-a creat o tensiune din care s-au născut opere mari şi reprezentative. Da şi nu, pentru că întotdeauna forţele care încercau o deschidere erau contrabalansate, uneori până la anulare de cele care căutau să impună o închidere.
Europenism sau autohtonism, liberalism sau conservatorism, industrialism sau agrarianism, modernism sau tradiţionalism, nu au fost doar nişte teme de dezbatere teoretică, ci răspunsuri care corespund celor două tendinţe fundamentale ale spiritului nostru. Din pricina caracterului antagonic al celor două tendinţe, paşii noştri pe calea progresului au fost totdeauna timizi. Ne-am lăsat stăpâniţi de o prudenţă uneori de-a dreptul paralizantă. Cum se zice, am lăsat mereu pe alţii să ne-o ia înainte. Am măsurat totul cu jumătăţi de măsură. De aceea am avut mereu un sentiment dureros al neîmplinirii. Nu cunosc nişte cuvinte mai potrivite pentru a defini această manifestare simultană a forţelor deschiderii cu cele ale închiderii ca celebra replică a unui erou caragialean: „Ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască, dar atunci să se schimbe, pe ici, pe colo.“ Totul ni se datorează acestei pendulări nerodnice dintre deschidere şi închidere. Ceauşismul însuşi n-a fost altceva decât o falsă deschidere (imaginată de vizitele lui Ceauşescu pe întregul mapamond) pe fondul unei închideri de tip medieval. Regimul autarhic creat de Ceauşescu ne aparţine. Tendinţa lui de închidere a obloanelor către lume ne vine din noi înşine.
După două decenii de la Revoluţia din decembrie 1989, ne aflăm în acelaşi punct, ba vrem, ba nu vrem să fim în Europa. Considerăm Europa când un paradis, la ale cărui bunătăţi jinduim din tot sufletul, când o urâm din tot sufletul. Ne întoarcem spre imaginea ideală a unei Românii pe care o opunem Occidentului. Supralicităm valorile autohtone şi denigrăm pe cele europene. Răspundem necesităţii de deschidere spre lumea de mâine, retranşându-ne într-o istorie naţională, selectată şi ajustată. Spiritul nostru continuă să balanseze între un complex de inferioritate şi unul de superioritate. Cultivăm mitul dacic al ostentaţiei şi excesului şi mult mai puţin pe cel roman al ordinei şi dreptei măsuri. Tânjim după universalism, dar ne scufundăm cu plăcere şi orgoliu într-un provincialism semioriental. Simultaneitatea lui „DA“ şi „NU“ din spiritul nostru ne face indecişi. Din această pricină credem că avem o situaţie şi misiune specială între Occident şi Orient. Nu întâmplător oamenii noştri politici au vorbit despre soluţii „originale“. În fond, nu vrem să adoptăm structurile occidentale, dar nici pe cele răsăritene. Pedalăm pe unicitatea noastră, într-un moment istoric care este – ne place sau nu ne place – supranaţional şi mondial.
Acest moment reclamă o relansare a forţelor noastre spirituale pozitive. Vom putea anihila forţele negative, care se opun largilor deschideri pe care le va opera mileniul nostru? Cu alte cuvinte, vom reuşi să ne învingem pe noi înşine? Aceasta este întrebarea. Răspunsul îl va da Bunul Dumnezeu al istoriei.
Lasă un comentariu