Un Nobel pentru chimie împodobit cu pene străine

Un Nobel pentru chimie împodobit cu pene străine

Nemţii au o vorbă: „a te înfoia cu pene străine“. Aceasta caracterizează succint ce se întâmplă în România, de câte ori un cetâţean străin cu oarecare rădăcini româneşti ia un premiu şi este recunoscut pe plan internaţional. Aşa se întâmplă şi acum, vizavi de laureatul premiului Nobel pentru chimie de anul acesta, Stefan Hell. Aşa s-a întâmplat şi în 2009, când Nobel-ul pentru literatură a fost acordat Hertei Müller. Ambii sunt etnici germani născuţi şi educaţi în parte în România, însă creaţia lor aducătoare de prestigiu s-a dezvoltat şi a ajuns la maturitate pe cu totul alte meleguri şi după decenii de viaţă în alte ţări.

Talentul şi „creierele“ nu au graniţe, ele se pot sufoca sub presiunea şicanelor şi „prostimii“, sau pot prospera într-un mediu prielnic şi încurajator. Care n-a fost România comunistă, dar nici România „fantezistă“ până la limita cu absurdul, a ultimilor douăzeci şi cinci de ani.

Exodul creierelor din România n-a început acum. Aproape o jumătate de milion de etnici germani s-a repatriat în Germania, între anii ’50 şi mijlocul anilor ’90, unii dintre aceştia răscumpăraţi pe bani. Sute de mii de evrei au luat calea străinătăţii, în condiţii similare. Între ei au fost destule „creiere tehnice”, a căror performanţă e şi astăzi sub anonimat, însă deosebit de eficientă, pentru societatea şi statul în care se află acum. Între ei, ca şi printre românii get-beget plecaţi din ţară, au fost şi mai sunt vârfuri ale inovaţiei sau ale creaţiei artistice. Politicienii şi mass-media propagandistă îşi aduc aminte de aceşti oameni, rezidenţi şi activi „la superlativ” peste graniţe, doar atunci când se poate specula un capital electoral al succesului lor.

Herta Müller „a fugit mâncând pământul” din România anilor ’80. Fantoma opresiunii securiste şi comuniste a urmărit-o decenii de-a rândul, în Germania. Din trăirile sale legate de o Românie care i-a dat numai palme şi-a extras laureata premiului Nobel materialul literar pe care i-a fost clădita opera recunoscută internaţional. Cu România, Herta Müller mai are puţin în comun, în afară câtorva scurte vizite de reclamă pe teritoriul românesc a propriilor cărţi, scrise în limba germană şi ulterior traduse în alte limbi, printre care şi română.

Stefan Hell, proaspătul laureat german al premiului Nobel pentru chimie – împreună cu alţi doi cercetători în domeniul microscopiei fluorescente, William Esco Moerner şi Robert Eric Betzig, ambii din SUA – a plecat din România împreună cu familia, la 15 ani. Născut la 23 decembrie 1962, în Sântana de lângă Arad, Hell a făcut şcoala elementară în comuna natală şi primul an de liceu german la Timişoara. Cu o politeţe şi un bun-simţ remarcabile, Hell răspunde întrebărilor unei televiziuni de la Bucureşti „chitite” pe ascendentul său românesc, spunând că se simte „foarte apropiat de România”, unde s-a născut şi s-a „îndreptat spre cercetările din ştiinţe”.

„Rădăcinile sunt foarte importante pentru mine”, a mai declarat în interviul de la Digi24, Stefan Hell. Interviul se axează aproape exclusiv pe „apropierile româneşti” ale laureatului Nobel, finalizandu-se cu „jurnalistica” întrebare dacă acesta a fost „felicitat de cineva din România”. E un mod de abordare străin presei germane, care a relatat despre acest triumf. Spiegel.de, de exemplu, menţioneaza doar în titlul articolului publicat joi, că Stefan Hell e german. Pe undeva, nemţii îşi recunosc vina de a nu fi sesizat din start potenţialul descoperirii lui Hell, care punea la îndoială o lege fundamentală a opticii.

O altă calitate a premiatului, decât aceea de a aparţine unei naţii şi unui popor, îi interesează pe jurnaliştii de la Spiegel: „încăpăţânarea” acestuia de a-şi duce o idee proprie, la bun sfârşit, de a-şi demonstra teoria şi „dreptatea ştiinţifică” în ciuda multor adversităţi intervenite în activitatea sa de cercetare, inclusiv în Germania. Încă din 1990, după ce şi-a luat doctoratul la Universitatea Heidelberg, fizicianul Stefan Hell „a vrut neapărat să găsească o modalitate de extensie a limitei atinse de microscoapele optice, care se situa la 0,2 micrometri”, explică Spiegel.de.

„Lumina n-o puteam schimba, acest lucru mi-era clar”, a declarat Hell. De ce atunci să nu influenţăm proprietăţile chimice ale moleculelor, pentru ca structurile lor să devina vizibile? a fost geniala idee care i-a venit omului de ştiinţă, care astfel a „spart” graniţele dintre ştiinte, folosind proceduri chimice pentru maximizarea unui efect legat de fizică, mai precis de domeniul opticii.

Limita rezoluţiei pentru microscoapele fluorescente a fost definită în 1873 de un „monstru sacru” al ştiintei germane, fizicianul Ernst Abbe (1840-1905), care a fost şi proprietar al firmei Carl Zeiss, cu lentile al căror nume a devenit un sigiliu al calităţii optice. Cum să pui la îndoială în Germania ce a stabilit Abbe ca lege a fizicii? A fost imposibil, aşa că Stefan Hell (al cărui nume, parcă predestinat, înseamnă „luminos”) şi-a continuat cu încăpăţânare demersul, însă în afara graniţelor Germaniei.

Hell a plecat în Finlanda, unde la Universitatea din Turku a găsit, după o vreme, susţinători pentru cercetarea sa. Tot în nordul îndepărtat şi atât de văduvit de lumina soarelui, Hell a găsit „o rază de lumină” şi a pus bazele noii tehnici microscopice, pentru care acum a primit cea mai notorie recunoaştere internaţională, premiul Nobel, al cărui milion de euro urmează să-l împartă cu ceilalţi doi cercetători americani.

„Este o recunoaştere minunată a activităţilor de pionierat ale lui Stefan Hell”, a spus Martin Stratmann, preşedinte al Societăţii Max-Planck. A fost distins un om de ştiinţă „care a avut curajul să se abată de la căile ştiute şi să pună la îndoială teorii aparent de nezdruncinat”, iar „numai astfel poate, în ştiinţă, să se creeze ceva cu adevărat nou”, a adăugat acesta.

În 1997, după patru ani petrecuţi la Turku, Hell s-a întors în Germania. Institutul Max-Planck din Götingen este unul dintre cele 83 de institute de cercetare administrate şi finanţate prin Societatea Max-Planck pentru Promovarea Ştiintelor, cu sedii la Berlin şi München. La institutul din Göttingen, Hell a lucrat în secţia de chimie biofizică, coordonând o echipă de tineri cercetători şi primind, în sfârşit, susţinerea necesară pentru a construi aşa-numitul microscop STED.

Acest microscop (STED = Stimulated Emission Depletion) se bazează pe fluorescenţă şi are o rezoluţie mult superioară celor cunoscute până atunci. Realizarea sa s-a încheiat în anul 2000 şi a deschis calea unei analize intracelulare mult mai în detaliu, cu perspective de aplicaţii practice doar în parte bănuite, atât în ştiinţele teoretice cât şi în cele practice, mai cu seamă în medicină.

14 ani au trecut, până când Stefan Hell să primească „recunoaşterea supremă”. Nu a sperat la ea, înştiinţarea telefonică de la Stockholm despre acordarea premiului Nobel i s-a părut iniţial o glumă. Cu câţiva ani în urma, Hell a fost invitat să plece la Universitatea Harvard din SUA, însă a refuzat, rămânând la Göttingen. Acum, invitaţiile din lume vor curge gârlă, inclusiv cele de a participa la simpozioane şi proiecte din România, căci Bucureştiul l-a descoperit pe Hell. Anterior, în mai 2012, el a fost descoperit la Arad, unde Universitatea Vasile Goldiş i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa.

Este doar una dintre multele distincţii primite de savantul german, începând cu anul 2000, atât în ţara sa de reşedinţă, Germania, cât şi în străinătate. Iar în acest context, românii se pot lauda doar că Hell „a copilărit” pe meleagurile lor, dar nu şi că ştiinţa şi munca sa medaliată cu Nobel ar fi, în vreun fel, româneşti.

Articolul a apărut şi în HotNews

 

Loading...
  1. in sfarsit un articol pertinent despre Hell ca pana acum am vazut numai din alea din ciclul “mandru ca sunt roman”

    Raspunde

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.