Vântul divin, kamikaze

Japonia, așa cum o știm azi, e o țară a culturii, a tradiției, a forței economice, a disciplinei. Nipon înseamnă originea soarelui, iar încă de copil, Japonia a însemnat la ora de geografie Țara Soarelui Răsare.

Deși cu o suprafață mai mică decât a Californiei, Japonia este a treia putere economică a lumii. Tradiția, istoria arhipelagului japonez impun respectul pe care noi azi îl intuim în brand-uri de care suntem atașați cum ar fi Panasonic, Yamaha, Sony sau Mitsubishi.

Simbolurile, cultura, civilizația japoneză, întinse pe secole, sunt rezumate în spiritul Yamato al vechii, noii Japonii unde fiecare cuvânt e plin de simboluri: „Acesta este precum floarea cireșului sălbatic, strălucind în soarele dimineții”.

Un cuvânt mai mult sau mai puțin respectat, dar care provoacă fiori, e kamikaze. Kamikaze (vântul divin) își are origini în evul mediu. La 1274, nepotul lui Gingis Han e hotărât să cucerească Arhipelagul Soarelui Răsare. Războinicii samurai, refuză să se predea, împing armata mongolă spre țărm, spre nave. A doua zi trebuia să înceapă măcelul, japonezii, în fața unei asemenea armate,  nu aveau nici o șansă. Peste noapte s-a întâmplat ceva divin, un taifun a distrus flota mongolă. Vântul divin avea să rămână, pentru niponi, un simbol pentru veacuri.

De ce, cum, pentru ce s-a ajuns la acesta tactică militară, la urma urmei, vorbim de sec XX , e dificil de înțeles sau explicat, dar faptele, mărturiile, realitatea vremii ne pot spune multe despre fenomenul kamikaze, legat de escadrilele morții.

Imperiul japonez condus de un împărat, ne prezintă în mijloc de secol XX o puternică civilizație, o forță economică net superioară celorlalte din Asia. Intențiile expansioniste sunt clare din acțiunile militare, una din ele, de la Halhîn Gol, 1939, fiind stopată de Armata Roșie condusă de Generalul Jukov, dar ele continuau spre China, Coreea și alte părți ale continentului asiatic parcă copiind celebrul Lebensraum (spațiul vital) al Germaniei naziste.

După atacul de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941, zi ce e numită de președintele american Roosevelt, ziua infamiei, Japonia, deja cu acțiuni militare în desfășurare, se pune contra celei ce avea să devină cea mai mare putere a lumii, Statele Unite ale Americii. Tendințele dominatoare nipone, supraaprecierea proprie, aveau să se întoarcă împotriva lor. Fără o unitate în decizii, alături de Germania nazistă, Japonia vrea să domine Asia, Oceanul Pacific, iar obiectivul gândit e asociat cu îngenuncherea SUA.

Valul american venind peste niponi, aceștia cu o armată mică comparativ cu SUA și resurse limitate, nu fac în ultimii ani de război decât să se apere cu o încrâncenare rar întâlnită la alte armate.

La 18 iulie 1944 prim-ministrul nipon Tojo demisionează și e înlocuit cu Koiso, ce menține în general acțiunile nipone, convins că va reuși să oprească pe căi diplomatice războiul între Stalin și Hitler.

De asemenea, japonezii, văzând întorsătura războiului, transmit englezilor prin intermediul ambasadei elvețiene, faptul că vor încetarea războiului, dar să păstreze Coreea, Formosa. Anglo-americanii nu sunt de acord decât cu capitularea necondiționată.

Acest eșec diplomatic, însoțit de pierderea flotei, debarcarea americană pe insulele Iwo Jima și Okinawa și apoi intrarea URSS în război (8 august 1945) împotriva Japoniei au pecetluit soarta Imperiului.

Tokkotai (grup special de atac) piloții sinucigași ai Japoniei apar la sfârșitul lui 1944, începutul anului 1945, antrenați și formați pentru asemenea misiuni. Având în vedere cultura niponă, religia budistă sau shintoistă, noi, europenii, creștinii, trebuie să vedem multe aspecte din Japonia anilor 44 – 45, să putem înțelege ce s-a întâmplat, cum s-a ajuns în mijloc de sec. XX , ca un soldat să se sinucidă pentru o cauză,  chiar dacă aceasta ar fi patria.

Soldatul japonez are familie, prieteni, iubită, sunt motive pentru care să trăiască. Într-adevăr, educația civilă, spiritul samurailor, educația militară sunt diferite de ceea ce avem în Europa. Regimul totalitar a introdus, în ani, un proces de spălare a creierelor, folosindu-se bineînțeles de religie și tradiție, cu scopul de a controla cât mai ușor populația.

E demn de amintit faptul că piloții din escadrilele de vânătoare, bombardiere, erau rupți de realitate, nu li se trimiteau scrisorile, nu primeau nimic de la familii, iar ce aflau era practic ceea ce vedeau în misiuni. Informația care circula între ei era de multe ori stopată de frica aproape patologică de a împărtăși tot mai apropiata înfrângere a Japoniei.

Mișcarea kamikaze (furtuna divină) a început la sfârșitul lui 44 cu un comunicat al Cartierului General Imperial (Daihonei). Prima escadrilă trimisă pentru o astfel de misiune s-a numit kamikaze în octombrie 1944 iar numele a rămas să definească pilotul sinucigaș și tipul misiunii, primul pilot reținut de istoriografie, fiind un locotenent tânăr de aviație, Yukio Seki.

Mentorii kamikaze au fost colonelul Motoharu Okamura și viceamiralul Takijiro Onishi. Prin comunicatul Daihonei (Cartierul General Imperial) se spun următoarele:

„Pe 25 octombrie 1944, la orele 10,45, Unitatea Shikishima a Corpului Special de Atac Kamikaze a întreprins cu succes un atac – surpriză împotriva trupelor de asalt inamice, în alcătuirea cărora au intrat si patru portavioane, la treizeci de mile marine nord-est de Sulan, Insulele Filipine. Două avioane aparținând Corpului Special au plonjat în tandem într-un portavion inamic, provocând incendii şi explozii importante şi probabil scufundând nava de război. Un al treilea avion a intrat în alt portavion, provocând noi incendii. Un al patrulea a plonjat într-un crucișător, provocând o explozie teribilă, scufundând vasul imediat după aceea.”

Prima bombă umană oficială din lume, după cum am mai amintit, a fost un locotenent pe nume Yukio Seki, care a condus acel faimos atac kamikaze (fapt comunicat de japonezi).

Socotelile conducătorilor japonezi nu s-au apropiat de realitate. Surpriza pentru americani bineînțeles că a existat, dar măsurile rapide ale acestora au făcut ca eficiența atacurilor kamikaze să se oprească undeva la 15%. Circa 6000 de avioane cu unul sau doi piloți au fost trimise în misiuni  kamikaze. Dar marina americană beneficiază de tehnici moderne, resurse aproape nelimitate. Perdeaua de foc creată la vederea, apropierea, escadrilelor kamikaze, perdea creată de toată puterea de foc, tunuri, mitraliere, de cele mai multe ori nu putea fi străpunsă de avioanele pornite spre impact, și acestea explodau, căzând în ocean. Piloții kamikaze nu erau cei mai buni din efective, nici o armata nu își trimite la moarte elita – să țintești zona vulnerabila a unui vapor nu e așa simplu. Un număr important de soldați ce vroiau să se sacrifice pentru Japonia erau fanatici. Marina americană s-a adaptat pericolului, navele urmând traiectorii imprevizibile, în zig zag.

Misiunile sinucigașe nu se limitau doar la avioane, folosindu-se submarine, torpile umane, nave avariate, scafandrii, vase rapide, chiar și avioane ce nu erau pregătite pentru o astfel de misiune, dar nemaiputând ajunge la bază, piloții alegeau să le distrugă, provocând cât mai multe pagube.

Istoriografia prezintă realități, fapte, să nu uităm că istoria e scrisă de învingători, dar anumite comentarii referitoare la kamikaze sunt, bineînțeles, exagerate, mizând într-un mod extremist pe sinuciderea deliberată a pilotului japonez, a soldatului nipon.

Este extrem de importantă configurația psihologică a pilotului japonez, care ne poate face să înțelegem ceea ce gândea în acele momente cruciale. După cum spune pilotul Kuwahara, de cele mai multe ori totul pornea de la o școală de planorism, de la dorința simplului soldat de a deveni pilot în Aviația Militară Japoneză. Apoi urma școala de piloți, iar premeditat, spre sfârșitul anului 1944, vor absolvi tot mai mulți, pentru a pilota avioane tot mai puține. După cum observă pilotul Kuwahara, ștacheta, nivelul cerințelor, scade cu scopul de a ieși cât mai mulți piloți de pe băncile școlii. Mulți dintre  aceștia  vor avea misiunile speciale de care nu se știa cu exactitate.

Soldatul japonez auzea repetat „un samurai trăiește astfel să fie întotdeauna pregătit să moară”, sau „datoria e mai grea ca un munte, în vreme ce moartea e mai ușoară ca un fulg”.

Antrenamentele erau foarte dure, duse la extrem, făcute să scoată adrenalina din piloții tineri. Una din tehnicile folosite era picajul avionului, se intra în cădere apropiindu-se cit mai mult de sol. Era un concurs între tineri, cine reușea să se apropie cel mai mult de pământ. Privind din unghi psihologic, moartea era așa de aproape, real vorbind, pilotul trăia în momentele alea limita între curaj și moarte. Portavioanele americane erau reprezentate în culori pe capetele pistelor de aterizare. Piloții nu urmau doar căderi voite spre culorile respective, cât și trageri spre țintă. Un alt tip de antrenament era urmărirea, conducătorul grupului, ce pleca în față, iar cel din spate trebuia să țină cît mai aproape la distanțe cât mai mici, iar cu cât erau mai mici, pilotul era lăudat, iar dacă nu ținea distanțe scurte era făcut de râs în fața colegilor.

O nouă tehnică ce ducea pilotul la limită într-o manieră extremă este departe de orice închipuire. A un avion cu două carlingi, în cea din față se suia ofițerul, iar în cea din spate pilotul începător, geamul carlingii și centura de siguranță erau demontate. Omul se ținea doar de manșă, si urmau lupping-uri, urcări, coborâri, rostogoliri. Piloții vomitau iar mâinile le erau înțepenite pe manșa salvatoare. Multe și multe alte tehnici duc pilotul în extremă, ca și cum moartea ar putea fi salvarea.

O altă tehnică psihologică, bineînțeles, folosită era impunerea fricii. Pilotul Kuwahara spune că comandantul dă ordin să iasă în față cei ce nu vor să participe la misiune sinucigașă. Cei 6 vor fi primii care vor pleca … ceea ce însemna că așteptând, supunându-te, ai o șansă să scapi.

Comandanții foloseau tehnici impuse de superiori, tehnici de propagandă cum ar fi idolatrizează Imperiului, a Împăratului Samurailor, a victoriilor militare medievale, iar piloților tineri li se promiteau avioane mai bune, deși realitatea era sumbră, cele existente se peticeau, iar combustibilii erau limitați.

Informațiile piloților erau puține, veneau în primul rând de la cei întorși din misiuni. Aceștia povesteau colegilor puterea de foc americană, forța și numărul aparatelor de zbor și descriu imensitatea navelor. Având în vedere că comunicarea cu familiile era inexistentă, aceste informații erau singurele ce prezentau realitatea. Își spuneau între ei, anticipau că războiul nu va mai dura mult.

Dacă misiunea nu se putea îndeplini, din varii motive cum ar fi condițiile meteo, lipsa obiectivului, pilotul se întorcea la bază. Nu era executat. Dacă motivele erau independente de el, chiar era tratat cu respect. Doar cei ce se întorceau în mod repetat la bază erau executați.

Conform spuselor lui Kuwahara, pilot, la una din bazele din Formosa, la mijlocul anului 1945,  un pilot trimis în misiune se întoarce și intră cu avionul în hangarul din care tocmai plecase, țintind zona cea mai importantă, unde erau așezate avioanele, combustibilul. Colegii găsesc scrisoarea lui de adio, în care pilotul sinucigaș motivează gestul prin faptul că reușind sa distrugă baza, avioanele, își salvează colegii de la viitoare misiuni sinucigașe.

Istoria e nedreaptă într-un fel și, de cele mai multe ori, îi avantajează pe cei ce înving. Japonezii, cu acești kamikaze, sunt acuzați pentru faptele lor, dar privind obiectiv, prin ordine militare din al doilea război mondial, oare câți soldați au fost trimiși la moarte sigură? Să dăm cîteva exemple comparative.

În Armata Roșie soldații erau trimiși înainte, de multe ori fără arme, iar cei ce încercau să se întoarcă erau împușcați de NKVD. Debarcarea în Normandia sub ținta mitralierelor, plaja Omaha, 5000 de morți într-o zi, sau asaltul Odessei sub comanda generalului Sănătescu, ce aduce pierderi de o treime din efectiv Armatei Române (din 300.000 de soldați am pierdut aproape 100.000).

Sfârșitul războiului pentru japonezi s-a petrecut la 15 august 1945, când în toată Japonia s-a auzit vocea împăratului, la radio, ce spunea că situația militară nu s-a întors în favoarea Japoniei, și cere cetățeniilor săi să suporte insuportabilul. Istoriografia câștigătorilor pune capitularea pe seama bombelelor atomice lansate în 6 și 9 august 1945 și/sau pe invazia Armatei Roșii în Manciuria.

Cu siguranță, spiritul japonez e aparte, iar dus la extrem e periculos. Era război, viețile omenești nu mai contau, dar e bine de precizat faptul că colonelul Okamura a estimat la 300 numărul de piloți ce trebuie să se sacrifice ca Japonia să câștige războiul. Estimarea a fost greșită.

De remarcat, că Japonia a continuat și după război progresul economic, rămânând una din primele  puterile lumii.

***

[1] Yasuo Kuwahara, Gordon T.Allred, Kamikaze, Povestea unui pilot din Escadrilele Sinucigașe, Editura Corint,București 2014

[1] https://www.history.co.uk/shows/ww2-treasure-hunters/articles/the-underwater-kamikaze-of-world-war-two