Mai multe articole din rubrica "" ↑

Vasile Goldiş, „Părinte al unității românilor”

Vasile Goldiş, „Părinte al unității românilor”

Centenarul Marii Unirii ne face să ne apropiem de istorie, ne face bine să ne apropiem de istorie, în special de cea din secolele trecute premergătoare Unirii, pentru a vedea erorile umane provocate de sistemele politice care pretindeau să construiască un anumit „paradis pământesc” dominând popoarele, aservindu-i unor principii aparent indiscutabile și negându-le drepturile fundamentale. Bogatele tradiții creștine ale Europei încearcă să ofere semnificație și direcție, au o tărie motivatoare care deschide mereu noi orizonturi, stimulează gândirea, lărgește mintea și sensibilitatea.

Centenarul Marii Uniri ne face să ne apropiem și de Vasile Goldiş, una dintre cele mai importante personalități ale Aradului la începutul veacului trecut, perioadă în care Aradul devenea centrul perseverenței românilor pentru drepturile naţionale.  Mutarea sa de la Brașov la Arad, de semnificație și menire istorică, s-a produs şi datorită insistenţelor unchiului său Ioan Iosif Goldiş (ajuns Episcop al Aradului în anul 1899), dar şi datorită lui Roman Ciorogariu şi Vasile Mangra care au dorit ca Vasile Goldiş să revinǎ la Arad. Astfel, din 1 iulie 1901 şi până la moartea sa în anul 1934, cu câteva intermitenţe, numele lui Vasile Goldiş va fi indisolubil legat de istoria bisericească și națională a Aradului, oraş în care va funcţiona ca Secretar consistorial, profesor şi director al Şcolii române civile de fete (în perioada 1901-1905), director al ziarului „Românul” (primul număr al ziarului apare la 1/4 ianuarie 1911), director executiv al al institutului tipografic „Concordia” din Arad, care avea drept scop editarea ziarului „Românul” şi tipărirea de cărţi pentru români.

În coloanele ziarului au publicat personalităţi de seamă ale culturii și vieții politice româneşti, ca istoricii Nicolae Iorga şi A. D. Xenopol, scriitorii de excepție Octavian Goga şi George Coşbuc, politicienii Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop şi Ioan Suciu. Vasile Goldiș a înțeles importanța presei și a cuvântului scris pentru cauza românilor. Presa evocă în manieră mai directă, față de orice alt mijloc de comunicare, valoarea cuvântului scris. Cuvântul rămâne instrumentul fundamental și, într-un anumit sens, constitutiv al comunicației: el este folosit și astăzi sub diferite forme, și chiar în așa-numita „civilizație a imaginii” păstrează în întregime axiologia sa.

Remarcăm, aşadar, o activitate laborioasă dusă de Vasile Goldiș în cadrul Episcopiei ortodoxe, la catedră, dar şi în presă. Mai întâi, Goldiș devine colaborator permanent al ziarului „Tribuna poporului” din Arad, unde semnează articolul redacțional, susținând alături de Vasile Lucaciu și Ioan Russu-Șirianu noua orientare politică a românilor, întemeiată pe activismul parlamentar, ca apoi să devină sufletul ziarului  „Românul”, care după încetarea apariției în martie 1912 a ziarului „Tribuna” a devenit organul central al perseverenței politice românești, pregătind Unirea cea mare prin articole bune, anunțând pe orice cale prăbușirea iminentă a Imperiului Austro-Ungar. Vasile Goldiş s-a aflat, aşadar, în centrul vieţii bisericești, politice, sociale şi culturale a Transilvaniei și Banatului, reuşind să dinamizeze activitatea eclezială-politică-culturală a Aradului.

Ziarul arădean „Românul” a constituit o veritabilă tribună de  apărare și promovare a drepturilor firești ale românilor, dar și un oficiu de platformă istorică-filozofică-politică pentru Partidul Naţional Român. Ziarul a sădit în sufletele cititorilor încrederea în tăria spiritual-istorică poporului: „dacă ţara a putut fi cucerită, n-a fost şi naţia noastră. Ea stă şi astăzi după nouăsprezece veacuri plină de dorul şi puterea de a trăi pe care originea sa daco-romană i le-a sădit în sufletu-i nepieritor”[1]. Aceste cuvinte vibrante continuă să răsune și să ne inspire astăzi, așa cum au făcut cu românii din acea perioadă cu scopul de a persevera pentru libertatea de a trăi conform demnității lor. Istoria arată și că acest adevăr, ca de altfel orice adevăr, trebuie în mod constant reafirmat, însușit și apărat. Istoria acestei națiuni este și aceea a unui efort constant, până în zilele noastre, pentru a da întrupare acestor înalte principii în viața socială și politică. Aceasta demonstrează că, atunci când o țară este determinată să rămână fidelă față de principiile sale întemeietoare, fundamentate pe respectarea demnității umane, devine mai puternică și se reînnoiește. Atunci când o țară păstrează amintirea propriilor rădăcini, crește, se reînnoiește și primește în sânul ei noi comunități și noi oameni care vin în ea. Tot în paginile ziarului „Românul” au fost găzduite materiale referitoare la reuniunile de atitudine împotriva politicii şovine a guvernelor vremii, dar şi articole în care erau prezentate profilul politic și de conștiință națională a unor mari români ca Alexandru Ioan Cuza, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, precum și personalități ale literaturii române ca  poetul naţional Mihai Eminescu sau I.L.Caragiale, etc.

În anul 1906 Vasile Goldiş va fi ales deputat (el câştigă alegerile din cadrul cercului electoral Radna) în Parlamentul de la Budapesta. Astfel, în perioada următoare 1906 – 1910, el va milita cu înțelepciune de la tribuna Parlamentului pentru drepturile românilor din cadrul monarhiei dualiste. Parlamentarii români, 14 la număr, dar şi parlamentarii din Cehia, Slovacia, Bosnia, Herţegovina, Dalmaţia şi Slovenia formează în anul 1906 „Clubul naţionalităţilor”, creat pentru o implicare mai coerentă și eficientă față de politicile guvernamentale.

Unul din momentele dure ale politicii guvernamentale față de naționalități a fost proiectul legii şcolare a lui Apponyi Albert. Prin aplicarea legii se urmărea limitarea limbii române din şcoli, inclusiv din şcolile care nu erau susţinute din bugetul statului oficial! Contra acestui proiect unilateral de limitare generală a limbii române a ridicat cuvântul şi marele Vasile Goldiş în discursurile sale din Parlamentul de la Budapesta. Având în vedere gândirea sa filozofic-politică, talentul său oratoric, pertinența discursului său social-politic, dar şi poziţia sa în cadrul P.N.R., contele Apponyi încearcă să îl atragă de partea sa pe fruntaşul politic român prin oferirea unei funcţii de consilier ministerial în guvern. Faţă de această propunere Vasile Goldiş răspunde demn : „N-am venit aici să-mi câştig vreun os de ros, ci am venit să lupt pentru drepturile naţiunii mele. Daţi acestei naţiuni drepturile care i se cuvin, mie nu-mi mai trebuie nimic”[2]. Toți scoatem beneficii din comemorarea trecutului istoric. Un popor care își amintește de trecutul și devenirea sa istorică nu repetă greșelile din trecut, dimpotrivă, privește încrezător provocările din prezent și din viitor. Amintirea și memoria istorică salvează sufletul unui popor de tot ceea ce sau de toți cei care ar putea încerca să-l controleze sau să-l utilizeze pentru interesele lor. Când exercitarea efectivă a respectivelor drepturi este garantată persoanelor și comunităților, ei nu numai că sunt liberi să realizeze propriile potențialități, ci contribuie prin aceste capacități și cu activitatea lor la bunăstarea și îmbogățirea întregii societăți.

De foarte multe ori deputaţii români şi ai celorlalte minorităţi naționale din imperiu întrerup discursurile dure ale deputaţilor maghiari. De aceea românii sunt catalogaţi drept „trădători de patrie”, adică față de imperiu, şi sunt trimişi în România. La aceste insulte și provocări Goldiş strigă în plenul Parlamentului: ,,Feudalismul”[3]! Tradițiile noastre creștine ne amintesc că noi, ca ființe umane, suntem chemați să-l recunoaștem pe celălalt/Celălalt care revelează identitatea noastră relațională în fața oricărei tentative de a instaura o uniformitate pe care egoismul celui puternic, conformismul celui slab sau ideologia utopicului ar putea încerca să ne-o impună.

De cele mai multe ori, din păcate pentru românii din cadrul monarhiei, „deciziile luate faţă de ei de guvern erau mai aproape de spiritul epocii feudale decât de cea modernă”[4]. Timp de 4 ani cât se află în Parlamentul maghiar, Vasile Goldiş ţine 22 de discursuri în care apără cauza românilor care l-au trimis în acest for reprezentativ împotriva diferitelor legi nedrepte pentru naţionalităţi, militând pentru drepturi largi democratice şi pentru libertate naţională. La alegerile din anul 1910, Goldiş candidează tot în cercul electoral Radna împotriva candidatului Partidului Muncii, dr.  Táganyi Sándor. Din păcate Goldiş pierde alegerile datorită tertipurilor din culise și presiunilor exercitate de guvernul vremii. Mulţi alegǎtori au primit diverse presiuni, unii au fost mituiţi, alţii arestaţi. Un număr de 36 de ţărani care au îndrăznit să îl huiduie pe candidatul guvernamental au fost arestaţi[5]. Astfel, la alegerile desfăşurate pe 1 iunie 1910 în cercul electoral Radna au votat 2474 de persoane. Dintre aceştia 1978 erau români, iar 496 maghiari. Totuşi Goldiş nu obţine decât 848 de voturi în vreme ce candidatul maghiar câştigă alegerile cu 1338 de voturi, dintre care 935 erau ale românilor[6].

Cu toate că a pierdut alegerile Goldiş nu părăseşte viaţa social-politică. Rǎmâne foarte activ, implicat şi participă la adunări cetăţeneşti din ţară, unde rosteşte discursuri istorice și patriotice. Astfel în anul 1911 participă la adunări la Haţeg, Bocşa, Lugoj, Timişoara. În acelaşi an, Goldiş ţine o conferinţă la Oradea intitulată: „Despre problema naţionalităţilor” în care arată că naţiunile germane şi maghiarǎ dominante din Austro-Ungaria împiedică dezvoltarea naţiunilor nemaghiare asuprite prin măsuri legislativ-restrictive, pe plan politic, economic, social, cultural,  religios şi prin insuflarea și înrurirea urii naţionale. Omul politic Vasile Goldiș considera că problema naţională este cea mai importantă problemă a imperiului dualist[7].

Între 28 şi 30 august 1911, Blajul a devenit „capitala culturală și națională a Transilvaniei”, aici desfăşurându-se serbările jubileului a 50 de ani de existenţă a „Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român”. Discursul lui Vasile Goldiş la acest eveniment a fost deosebit de emoţionant: „Noi înoim acum jurământul din 1848 şi o fac aceasta cu convingerea că vorbesc nu numai din sufletul celor peste 20.000 de români care sunt azi la Blaj, ci şi din sufletul naţiunii române”[8].

Deşi conducerea Partidului Naţional Român a hotărât să se abţină de la orice activitate politică în perioada războiului, Vasile Goldiş nu renunţă la linia sa activă și militantă. Datorită  lui, Secretar al Consistoriului din Arad, se adoptă o linie limpede de afirmare a conștiinței românești. După intrarea României în război, Goldiş refuză să semneze declaraţia de fidelitate faţă de guvernul contelui Tisza, act calificat de către autoritățile vremii drept atitudine duplicitară și lipsită de „patriotism”. Datorită acestui act de conștiință românească a fost suspendant de către autoritățile timpului, în 10 martie 1916, și ziarul „Românul”. Acestui motiv fundamental i se adaugǎ și acuza potrivit cǎreia ziarul era văzut ca un istrument al promovării drepturilor româneşti. Ziarul va reapare începând cu 7 noiembrie 1918, în preajma actului unirii de la Alba Iulia, într-o plinǎ atmosferǎ de înnoire și plămădire socială și politică, pe fondul încheierii rǎzboiului mondial şi a destrǎmǎrii imperiului dualist.

Membrii Comitetului Executiv al P.N.R. s-au întrunit într-o ședință de lucru, din iniţiativa lui Mihai Veliciu şi a lui Aurel Lazăr, în casa acestuia, la Oradea, la 12 octombrie 1918 şi au hotărât redactarea unei declaraţii care urma să fie prezentată în Camera deputaţilor a Parlamentului de la Budapesta. Declaraţia a fost concepută și redactată de Vasile Goldiş. În „Declaraţie” este invocat dreptul firesc al naţiunilor de a-şi decide singure propria soartă și menire în istorie : „Pe temeiul dreptului firesc că fiecare naţiune poate dispune, hotărâ singură şi liberă de soarta ei – un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei –  naţiunea română din Ardeal şi Ungaria doreşte să se folosească de acest drept ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură plasarea (aşezarea) ei printre naţiunile libere…”.  Prin urmare, se aducea în discuţie dreptul popoarelor la autodeterminare. Aceste idei de concluzie politică sunt un îndemn accedere la memoria istorică pentru a nu pierde amintirea a ceea ce s-a întâmplat aici în urmă cu peste un secol. A nu pierde amintirea acelei „Declarații” care a proclamat că toți bărbații și femeile au fost creați egali, că sunt înzestrați de Creator cu drepturi inalienabile și că guvernele există pentru a tutela și a apăra aceste drepturi. Astfel, „naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă uz de acest drept şi reclamă în consecinţă, şi pentru sine, dreptul ca, liberă de orice înrăurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere, fără nici un amestec străin”[9] . Deputatul Alexandru Vaida-Voievod prezintă „Declaraţia” în plenul Parlamentului maghiar la data de 18 octombrie 1918, ceea ce stârneşte atitudini critice din partea parlamentarilor maghiari.

La 18 noiembrie 1918 a urmat un alt manifest politic intitulat „Către popoarele lumii” redactat în limbile română şi franceză care exprimă hotărârea nestrămutată a naţiunii române din Transilvania de a se uni cu România indiferent de ceea ce s-ar hotărâ la Conferinţa de pace a popoarelor, aceasta fiind unica soluţie firească şi logic-istorică. Manifestul, semnat de Ştefan Cicio Pop în numele Marelui Sfat al Naţiunii Române, se încheia astfel: „Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania speră şi aşteaptă ca în năzuinţa ei spre libertate o va ajuta întreg neamul românesc cu care una voim a fi de aici înainte în veci”. Toate aceste ideii-document sunt iarăși un îndemn să păstrăm și să prețuim libertatea, să avem grijă de libertate. Libertatea de conștiință, libertatea religioasă, libertatea fiecărei persoane, a fiecărei familii, a fiecărui popor este cea care dă loc la drepturi. Fie ca această națiune și fiecare dintre noi să fim reînnoiți întru recunoștință pentru multele binecuvântări și libertăți de care ne bucurăm, pentru care a nutrit și cu care s-a identificat și Vasile Goldiș, „Părinte al unității românilor”.

Arhim. Teofan Mada

[1]„Românul” (Arad), an I,1911, nr. 125, 9/22 ianuarie, p. 1.

[2] Gheorghe Şora, Vasile Goldiş-o viaţă de om aşa cum a fost, p. 47.

[3] Ibidem.

[4] Cristian Stoica, Mișcarea politică și națională din transilvania înainte și după Primul Război Mondial (1900-1919), p. 76.

[5] Aradi Hirlap” (Arad), an 25, 1910, nr. 94, 24 aprilie, p. 4.

[6]„Tribuna”an XIV, 1910, nr 108, 20mai/2iunie, p.1.

[7] Vasile Goldiş, Despre problema naţionalitǎţilor, Bucureşti, 1976.

[8] „Românul” an I, 1911,nr 179, 17/30 august, p.6.

[9] Idem, an VII, 1918,nr 1, 26 octombrie/8 noiembrie, p.1.

Loading...

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.