War on terror

A numi generic, cu excesivă fereală față de susceptibilitățile nu-știu-cui, war on terror – războiul pe care l-ai declarat și pe care îl porți în mod deschis contra autointitulatului Stat Islamic e ca și când ai pretinde că lupți contra prostiei (vast program!), dar că, totodată, n-ai nimic cu proștii. Ci chiar îi respecți. Sau este ca și când ai susține că vrei să stârpești corupția, dar nu și pe indivizii care au căzut victime acesteia! Senatus bestia, senatores boni viri.*

Izbânda în acest război, purtat (la nivel diplomatic) cu ipocrite mănuși corecte politic, e, cum să spun eu, „mai mult ca sigură” atunci când refuzi să-ți denumești mai întâi Dușmanul. Eu credeam că totul începe cu asta. Teroarea și terorismul (lipsite de adjective lămuritoare) sunt niște termeni foarte vagi.

Terorist este și funcționarul coproratist nemulțumit, care decide într-o zi călduroasă de vară să-și ia soarta în mâini și pe colegi – ostatici, amenințându-i cu butelia. Teroriști sunt și elevii care se duc la școală cu arme de asalt și împușcă acolo tot ce le iese în cale: viu, uman, biped.

Nu ai cum să prevezi, darmite să combați așa ceva! Una sunt cazurile psihotice izolate, iscate de sensibilități meteo, de oligofrenie sau de droguri, alta sunt cazurile psihotice motivate (coordonate, canalizate) ideologic sau religios.

Radicalismul nu are – cum afirmă public, în mod ipocrit, dl Obama – doar rădăcini economico-politice (și, ar zice stânga, coloniale), ci și cauze profund culturale. Ciocnirea civilizațiilor e un fapt cât se poate de real. Dar asta nu e permis să spunem! Ieșind sâmbăta în oraș, danezii, de exemplu, au început să-și încuie bicicletele abia când imigrația a devenit un fenomen de masă și în țara lor…

*Senatul e fiara, senatorii sunt bărbați buni.