Trupele franceze la Arad şi inaugurarea administraţiei româneşti

Vizita generalului Berthelot la Arad, în 29 decembrie 1918,  n-a rămas fără urmări. Am putea spune că vizita a constituit pentru el, un prilej de documentare asupra situaţiei în care se afla oraşul nostru. Încă la plecare, generalul Berthelot a telefonat generalului Henrys la Belgrad, cerându-i să trimitã la Arad, o trupã franceză, cu însărcinarea de a restabili liniştea şi siguranţa în oraş. Focurile de armă maghiare au continuat însă, încât, în 2 ianuarie 1919 a sosit în Arad un detaşament francez suplimentar. Din păcate, prezenţa trupelor franceze n-a avut efectul scontat. Dimpotrivã, comportamentul în special al ofiţerilor francezi, a fost execrabil! Notabilităţile maghiare ale oraşului s-au grăbit să le câştige simpatia. Cucoanele maghiare i-au asaltat pur şi simplu, cu graţiile lor irezistibile. S-au fãcut încartituiri „pe ales“. Primarul Lõcs l-a găzduit în casa sa, pe însuşi comandantul Martin care va acorda comanda garnizoanei, locotenent – colonelului Benevikty. Acesta va proceda curând la concentrări de trupe maghiare la Arad, îndreptate contra românilor şi a armatei române. Toate şicanele făcute românilor arădeni erau trecute cu vederea. Chiar şi sub guvernarea bolşevică a lui Béla Kun, francezii considerau Aradul subordonat Budapestei şi ca atare, ei nu puteau sã se amestece decât în cazul unor mari dezordini.

Această pasivitate a trupelor franceze a permis efectuarea unor adevărate masacre în satele româneşti, culminând cu cel de la Şiria, din 19 februarie 1919. (Toate victimele acelei perioade tulburi, începând cu 1 noiembrie 1918, sunt înscrise pe „Crucea Martirilor“ din parcul Eminescu, ridicatã în anul 1936). Imediat apoi, în 21 februarie, a fost dezarmată garda naţionalã românã de sub comanda cãpitanului Moise Rişcuţia. După această dată, Aradul a fost la discreţia maghiarilor. Căpitanul Rişcuţia a fost arestat şi transportat la Seghedin. A fost eliberat în urma ameninţărilor generalului Moşoiu, că va proceda la fel cu toţi ofiţerii maghiari din Ardeal. A fost arestat şi Iustin Marşieu, preşedintele Consiliului Naţional Român judeţean care, după ce a reuşit să scape, s-a refugiat la Sibiu, ducând cu el un memoriu adresat „popoarelor lumii“. Memoriul înfăţişa toate grozăviile întâmplate în Arad şi judeţ, de la 1 noiembrie 1918, până la masacrul de la Şiria din 19 februarie 1919.

Proclamarea „Republicii Sfaturilor“ de la Budapesta, în 21 martie 1919, a provocat în rândurile maghiarilor din Arad, o acţiune de extremă stânga, cu scopul de a instaura şi în acest oraş, sovietele bolşevice. De data aceasta, francezii s-au trezit. Văzându-se ei înşişi ameninţaţi cu dezarmarea, au adus de la Timişoara, o subunitate de artilerie, au proclamat starea de asediu şi au făcut o demonstraţie de forţă care i-a determinat pe complotiştii bolşevici să renunţe la planul lor, mulţi fugind la Békéscsaba şi Budapesta. După aceste evenimente, în zilele de Paşti, Iustin Marşieu s-a întors la Arad cu numirea sa de prefect al municipiului, datatã 1 aprilie. Generalul Gondrecourt, comandantul francez, a refuzat să-i recunoască autoritatea în Arad încât Iustin Marşieu a fost nevoit sã-şi instaleze prefectura la Radna. Situaţia devenise intolerabilă la Arad, atât pentru români, cât şi pentru armata franceză de ocupaţie. În definitiv, al cui era Aradul? Pentru clarificarea situaţiei şi punerea lucrurilor la punct, pe data de 14 mai, Iustin Marşieu este chemat de Consiliul Dirigent la Sibiu de unde, cu un ordin scris de Iuliu Maniu, a fost trimis la Lugoj pentru a trata cu generalul Tournadre, comandantul francez suprem. În urma aprobării generalului, Iustin Marşieu s-a întors la Radna şi pe data de 17 mai a convocat o adunare de constituire a administraţiei judeţului Arad. În timpul constituirii, armata română îşi fãcea intrarea în Arad. În dimineaţa zilei de 17 mai, colonelul Pirici, comandantul regimentului 6 Vânãtori, a trimis o ştire comisarului ministerial maghiar Green, că va intra în oraş. Comisarul a convocat consiliul orăşenesc. În timpul şedinţeii acestuia, armata română intra în oraş, pe strada care poartă azi numele acelui regiment istoric. De la gară până în faţa Primăriei, armata română, înconjurată de o mare mulţime de români arădeni, cu braţele pline de flori, a străbătut bulevardul într-un marş triumfal. În faţa Primăriei, colonelul Pirici a fost salutat de preotul Mihai Păcăţian, în numele populaţiei române şi al bisericii. Au vorbit apoi comisarul ministerian Green (în limba maghiarã) şi primarul Sárkány (în limba franceză).

„Ziua de 17 mai n-a însemnat, însă, decât începutul dezrobirii pentru românii arădeni“, noteazã publicistul Isaia Tolan. Fricţiunile cu maghiarii au continuat. Administraţia maghiară a fiinţat încă aproape două luni de zile. Sárkány a rămas primar, împreună cu „echipa“ sa. Iustin Marşieu a reuşit să aducă prefectura la Arad, dar generalul Tournadre l-a obligat să presteze jurământ… Franţei! Ceea ce prefectul român, desigur, a refuzat. Aceastã situaţie ambiguă s-a menţinut până când Guvernul Român şi Consiliul Dirigent au intervenit la generalul Franchet d’ Esperey, comandantul suprem al armatelor de sud ale Antantei. Sosit la Arad, generalul a pus capăt administraţiei Green – Sárkány şi a expediat trupele franceze protectoare ale maghiarilor arădeni, în altă parte. Când primarul Sárkány s-a prezentat (în limba franceză) „maire hongrois d’Arad“ (primarul maghiar al Aradului), generalul şi-a retras mâna întinsă, ripostând: „Aradul este românesc, noi suntem aici în România, unde nu recunosc nici primar, nici prefect maghiar, ci numai autoritate românească“.

A invitat apoi pe Iustin Marşieu, prefectul Aradului, la Primãrie şi totodatã a ordonat unui colonel din trupele franceze de ocupaţie, să predea autoritatea oraşului românilor „prin forţa simbolică a Franţei“. Aşa s-a eliberat Aradul deplin şi pentru totdeauna. În 16 iulie, după aniversarea căderii Bastiliei din 14 iulie, armata franceză de ocupaţie a părăsit Aradul după ce, în prezenţa delegatului său s-a fãcut preluarea tuturor organelor administrative ale oraşului şi judeţului. Prefect al judeţului a rãmas Iustin Marşieu, prefect al municipiului a fost numit Ioan Robu, iar primar, Romul Veliciu. Începea astfel o eră nouă în istoria Aradului.