V-am mai spus că am o problemă cu o muscă. Nemernica îmi găseşte gura deschisă de fiecare dată. Aşa a apărut, din senin, şi când am primit fax-ul: „vă propunem un concert aniversar Phoenix 40 de ani”. Prima oară m-am aşezat pe scaun. După aia am mai citit încă odată oferta: dacă sunt două concerte organizate onorariile scad… dacă sunt trei concerte… Deja, în mintea mea cânta un mugur de fluier.
Prietenii care şi-ar fi dorit un asemenea concert îşi dădeau coate în subconştientul meu să prindă un bilet. Telefonul a făcut o plecăciune şi s-a făcut preş în faţa mea. Însă, nu! De la Sibiu, nu. De la Timişoara, nu. De la Oradea, nu. De la Cluj, nu. De la Sighişoara, nu. De la Târgu Mureş, nu. Până şi oglinda îmi deforma euforia reuşitei turneului. Băi, vine Phoenix!!!!, îmi venea să urlu.
Boric avea un bar. A rămas singurul, în amintirea mea, în care se asculta muzică. Prietenia cu Gabi Boric s-a născut brusc, ca şi cum era deja bătrână. Aşa că, m-am dus la el. „Facem noi concertul”, îmi zice zâmbind, ca de obicei, şi bătându-mă pe umăr. „Sponsorul principal este Petrom, asta e condiţia”, mai zice. Ştiam că nu lasă două vorbe să se bată între ele în faţa cuvântului dat. Mi-a strâns mâna şi a zis că mai vorbim.
Nicu Covaci îmi trimitea mesaje. Eu îi răspundeam. Nicu Covaci îmi cerea confirmări. Eu îi răspundeam că da. Între timp aflasem că la Timişoara fusese refuzat concertul, deoarece primarul îi fusese coleg de şcoală lui Covaci şi nu îl suporta de nişte ani. Un alt sponsor, producător de cola, îmi spunea că susţine aniversarea, dar doar la Arad nu şi la Timişoara. Răzbunarea unui arădan prost nu putea fi mai frumoasă: un timişorean se răzbună pe oraşul său de la Arad! Mă duc la primarul Aradului, Dorel Popa. „Bună idee”, îmi zice, „dar fă rost de bani”!
Mă întorc la Boric. „Pune condiţii”, îmi spune. Cum să le pun eu condiţii celor care îmi umpluseră adolescenţa şi tinereţea cu muzica lor? Dacă nu aş fi ştiut că muzicalitatea vocii mele e soră bună cu sunetul fals, mai că îmi venea să le cânt toate melodiile ale căror versuri le memorasem integral. Până la urmă am trecut în contract condiţia ca trupa să-l aibă ca solist pe Mircea Baniciu, chiar dacă alţi membri fondatori nu puteau veni. Acceptul lor s-a întors escortat de două pagini cu condiţiile lor. Cel mai atent am fost la cele referitoare la cerinţele tehnice la scenă, cele conexe părându-mi-se banale. Ei vroiau să stea la Hotel Parc, iar eu eram sigur că o să le placă şi la hotelul Petrom-ului. Convingerea asta mi-a culcat conştientul cu sentimentul siguranţei de sine până în preziua concertului, când m-a trezit cu un apel telefonic de la Nicu Covaci: „Suntem la Hotel Parc. N-ai făcut nici o rezervare, dar te aşteptăm la camera…”. Musca îmi dădea târcoale, aşteptând să casc iarăşi gura, dar mie îmi venea să îmi muşc limba de ciudă. Disperat, dau fuga la Boric. „Stai liniştit”, îmi zice iarăşi, „lasă-i să stea seara asta acolo şi îi mutăm noi mâine”. Îmi spune să-i conduc la cină la restaurantul pe care îl gestiona el.
Să-i întind eu mâna lui Nicu Covaci, sau să aştept să îmi întindă el? Firescul lui Covaci mi-a rezolvat repede dilema. Seara erau convinşi să se mute la hotelul Petrom-ului.
A doua zi, la prânz Covaci îi convocase deja la scenă. La probele de sunet mă uitam în jur să văd dacă cineva observa cât eram de umflat în pene. Nu prea era nimeni atent la puful meu. „Unde sunt prosoapele?”, mă dezumflă la un moment dat un urlet al lui Nicu Covaci de pe scenă. Care prosoape?, îmi întreb eu memoria. „Dacă nu le avem în 30 de minute, nu mai are loc concertul!”. Ce prosoape? Uitasem că au cerut opt prosoape albe la scenă, înainte de concert. Toate magazinele erau deja închise. Nici nu ştiu pe unde a găsit unul dintre colaboratori şapte prosoape albe. Las’ că-i bine ş-aşa, îmi zic eu, româneşte. Ei trăiau, însă, de mult timp în Germania şi n-a fost bine. Până la urmă, Covaci şi-a amintit că a „doinit cântec cu şuier” şi a acceptat ca al optulea prosop să aibă altă culoare.
După concert, pe terasa unui apartament al hotelului, Nicu Covaci îmi spune: „Auzi, îţi aduc eu nişte boxe, ca să avem pe ce să cântăm la următorul concert”. Am luat-o ca pe o altă dojană prietenească, dar după nici o lună m-am trezit la uşa Teatrului Vechi cu 24 de boxe, fiecare înaltă cât mine. Mi le-a lăsat aproape doi ani. Capitala le-a organizat aniversarea după patru luni de zile.
La plecarea din Arad, Covaci ne-a aruncat aproape peste umăr: „Ar fi fain ca aniversarea de 45 de ani să o facem împreună cu Omega. Vorbesc eu cu ei”. Şi a vorbit. Am primit şi oferta şi acceptul legendarei trupe din Ungaria. Concertul nu s-a mai ţinut niciodată în formula propusă.
Lasă un comentariu