Hitler, Antonescu, legionarii (2)

Guvernarea generalului Antonescu împreună cu legionarii a durat patru luni şi o săptămână. Această „coabitare“ – aş desemna-o „contra naturii“ – a fost subminată de tensiuni ireductibile şi nemulţumiri continui de o parte şi de alta. Generalul era un om al ordinii şi al legii. Legionarii acţionau în afara legii, producând, de fapt, o anarhie şi o stare de nesiguranţă. „Conducătorul“ (cum s-a intitulat Antonescu, folosind un cuvânt românesc pentru germanicul „Fuhrer“) era îngrijorat de neprofesionalismul şi radicalismul care domneau în mişcarea  legionară, fapt pentru care o considera nepregătită pentru a fi partid de guvernământ.

Antonescu avea dreptate, o ţară nouă nu se construia cu marşuri şi cântece, ridicări de troiţe şi entuziasm legionar. Horia Sima susţinea într-o scrisoare către Antonescu: „În economie accentul trebuie să cadă pe elementul politic“, căci „nu tehnocraţii, doar oamenii noi (adică legionarii, n.m.) pot construi societatea viitorului.“ (Fără să vreau, îmi vin în minte cuvintele „Socialismul se clădeşte prin elan muncitoresc“, din cunoscutul cântec „mobilizator“). Generalul i-a răspuns lui Horia Sima: „Alungarea slujbaşilor şi tehnicienilor nelegionari nu face decât să slăbească întreprinderile.“ Şi mai departe: „Un stat nu poate funcţiona cu două poliţii (Horia Sima introdusese, în paralel, poliţia legionară), două concepţii de guvernare şi două conduceri economice şi politice. În primul rând, trebuie separate guvernarea şi partidul.“ Concepţia generalului Antonescu era diametral opusă celei legionare. Patriot „de modă veche“ (scuzaţi-mi expresia), Antonescu separa cele două categorii şi punea ŢARA înaintea partidului. Legionarii identificau ţara cu partidul, promovând un hibrid: „partidul-stat“, expresie a unui regim totalitar: fascisto-nazisto… comunist!. Da, Hegel a formulat un adevăr cu aparenţa unui paradox: „Extremele se ating.“(!) Horia Sima îi reproşa insistent generalului că nu distruge „vechile structuri“ şi nu instaurează „noua ordine“ (visată de Hitler), adică un adevărat „regim totalitar“ caracterizat de monopolul puterii absolute deţinute de un partid unic. Dar, generalul Antonescu nu era fascist şi nici nazist. A fost un dictator în limitele legii fundamentale a statului din acel timp. Această discrepanţă dintre cele două concepţii privind guvernarea şi formula de stat a condus firesc la deteriorarea relaţiilor dintre „Conducător“ şi legionari. Abuzurile de toate felurile: vexaţiuni, bătăi, expuneri la „stâlpul infamiei“, practicate de legionari, au culminat cu uciderea a 64 de foşti demnitari, ofiţeri şi subofiţeri, încarceraţi în închisoarea Jilava, executaţi în noaptea de 26-27 noiembrie 1940. În a doua noapte, 27-28 noiembrie, o echipă de legionari, condusă de Traian Boeru, l-a asasinat pe marele economist Virgil Madgearu în pădurea Snagov şi pe Nicolae Iorga la Strejnic.

Excesele legionarilor au stârnit şi îngrijorarea lui Hitler care, din motive strategice şi economice, dorea o Românie stabilă şi sigură. Creditul său în favoarea legionarilor – „rudele ideologice“ – a început să scadă treptat, preferând să acorde o mai mare încredere militarilor. În 14 ianuarie 1941, Antonescu i-a făcut o vizită lui Hitler, la reşedinţa lui de la Berchtesgaden. Cu acestă ocazie, Fuhrerul i-a dat „mână liberă“ lui Antonescu să-şi lichideze adversarii. În ţară evenimentele se precipitau. În 16 ianuarie, Nicolae Pătraşcu, secretarul general al Legiunii, a declarat ruptura cu Antonescu definitivă şi anunţa că „din fiecare fereastră se va trage“. În dimineaţa de 21 ianuarie a început „Rebeliunea“ legionară. A doua zi, 22 ianuarie, ora 14, Antonescu a dat ordin armatei să restabilească ordinea. În numai câteva ore, principalele centre de rezistenţă au fost ocupate. În seara aceleiaşi zile, Hitler i-a telefonat lui Antonescu pentru a-i da a doua oară „mână liberă“, oferind ajutorul trupelor germane, aflate în ţară încă din 10 octombrie 1940 (la chemarea lui Antonescu). Hitler: „Nu am nevoie acolo (în România, n.m.) de fanatici… am nevoie de o armată română sănătoasă!“ Antonescu a respins oferta de ajutor armat, garantând că liniştea va fi restabilită în 24 de ore. (Ceea ce a şi făcut.)

După lichidarea „Rebeliunii“, aproximativ 1.000 de legionari s-au refugiat în Germania unde guvernul nazist i-a primit ca „oaspeţi ai Marelui Reich“. Grupul conducător, compus din Horia Sima şi 12 legionari, a fost încartiruit la Berkenbruck, lângă Berlin, iar restul la Rostock. După 1942, au fost trimişi în lagărele de concentrare naziste, inclusiv la Buchenwald. Dar aventura legionarilor nu s-a încheiat aci. Ea ar merita povestită (poate într-un articol viitor).