Jos Iliescu!

Desigur că titlul poate părea caraghios acum, la 25 de ani de la evenimentele petrecute în 1990, anul în care România a cotit-o brusc spre Est, la numai câteva luni de când îşi câştigase libertatea şi simpatia europeană.

Ajuns în fruntea statului prin confiscarea rezultatului evenimentelor din decembrie 1989, Ion Iliescu, un comunist tras pe linie moartă de regimul Ceauşescu, a pus la cale un plan de conservare a puterii în mâinile sale şi ale celor din jurul său, urmărind (se spune) transformarea lentă a României, după modelul Uniunii Sovietice unde se aplica celebra Perestroika.

Menţinerea la putere a comuniştilor nu a fost însă pe placul celor care participaseră la revolta împotriva regimului ceauşist, astfel că încă din debutul anului 1990 au loc mişcări de stradă împotriva „neocomuniştilor” instalaţi în fruntea ţării.

Maestru al manipulării, Ion Iliescu a reuşit să se menţină la vârful statului, în pofida manifestaţiilor de proporţii care au avut loc împotriva sa. L-a ajutat şi conjunctura de atunci, când presa liberă abia se năştea iar singura televiziune (TVR) era controlată de el şi de acoliţii lui. Aşa a ajuns majoritatea românilor să creadă că manifestanţii anti-comunişti sunt „legionari” şi „anarhişti” iar partidele istorice şi liderii acestora nu doresc decât să pună mâna pe ţară şi pe privilegiile „chiabureşti” de care se bucuraseră, chipurile, în trecut. Oamenii au fost învrăjbiţi prin manipulare unii împotriva altora: muncitorii împotriva intelectualilor, feseniştii împotriva reprezentanţilor partidelor istorice, minerii împotriva „legionarilor” şi a studenţilor şi aşa mai departe. A rezultat un an, 1990, al luptelor de stradă şi al ororilor. Imaginile cu sediile partidelor istorice devastate de mineri, cu Corneliu Coposu salvat de la linşaj de Petre Roman (era prea mult, totuşi, să-l lase să fie omorât!), cu minerii şi muncitorii de la IMGB înarmaţi cu topoare, bâte şi răngi sunt încă vii în memoria colectivă.

Punctul culminant al acestor evenimente a fost atins în 13-15 iunie. Atunci, după o intervenţie a poliţiei în Piaţa Universităţii, petrecută în noaptea de 12 spre 13, când zeci de tineri („golani”) au fost arestaţi, revolta a pus stăpânire pe zona centrală a Bucureştiului. Forţele de ordine (de fapt, de represiune) au fost depăşite iniţial, reuşind restabilirea ordinii abia în noaptea de 13 spre 14 iunie. De remarcat, că a fost folosită muniţie de război împotriva celor care se săturaseră de regimul neocomunist al lui Iliescu, care tocmai câştigase primele alegeri (îmi e greu să le numesc libere, având în vedere situaţia de atunci) cu o largă majoritate populară dobândită prin manipulare. Rezultatul a fost acela că au murit oameni. A doua zi, hoarde de mineri au ajuns în capitală unde au restabilit „ordinea”, stâlcind în bătaie pe oricine le părea suspect sau intelectual, violând tinere, devastând sediile universităţilor. Au dorit chiar să-i taie capul cu toporul unuia dintre liderii manifestanţilor din Piaţa Universităţii… În final, după încă o zi de teroare, au plecat înapoi în Valea Jiului, nu înainte de a primi mulţumiri din partea aceluiaşi Ion Iliescu, pentru spiritul civic de care au dat dovadă înfrângând „elementele legionare” care încercaseră să răstoarne puterea „legitim instalată” în România.

Trist este că pentru toate aceste lucruri, pentru destinele frânte atunci, pentru crimele comise nu a răspuns aproape nimeni sau a răspuns prea puţin. Instigatorul şef a rămas nepedepsit până în ziua de astăzi. Aparatul său de represiune bazat pe vechile structuri ale statului comunist a fost prea puţin, sau deloc, tras la răspundere. Cei aflaţi „la comandă” în 1990 îşi trăiesc liniştiţi bătrâneţile, beneficiind de pensii nesimţite. Să sperăm însă că nu pentru mult timp. Redeschiderea dosarului mineriadei din 13-15 iunie a fost primită cu entuziasm de toţi cei care au avut de suferit în acele zile. Iar Iliescu, Chiţac, Măgureanu, Stănculescu etc. sunt pasibili de condamnare pentru „crime împotriva umanităţii”. Mai bine mai târziu decât niciodată!