Note de jurnal la „Atelierele Construcția de la Ineu”

Despre „Atelierele Construcția de la Ineu”

De obicei, trecerea pe lângă o sculptură, într-un parc, nu simte sub tălpile pașilor vibraţia pământului sub piatra răsturnată, până la așezarea ei în locul în care îşi va aștepta transformarea.

A fost pentru prima oară când şi eu am simţit vibraţia asta. Nu seamănă cu nimic! Nici cu un cutremur, nici cu un fior, nici cu o spaimă, nici cu o emoţie, nici cu o curiozitate, nici cu o fereală, nici cu o apropiere! E ceva din fiecare, ca un tot! Plus încă ceva….

La „Atelierele Construcţia de la Ineu”, cei cinci sculptori invitaţi, Elena Ilash, Florin Marin, Alexandru Potecă, Vlad Emană şi Alexandru Smuczer, au cerut un buldoexcavator pentru a muta pietrele căzute în uitare în Parcul dendrologic.

Timpul nu le-a măcinat structura prea mult. Sculptorii au fost surprinşi de starea bună în care se aflau blocurile de piatră. O daltă înfiptă într-un colţ. Apoi, într-altul… Ce cub perfect ar fi fost acesta, dacă n-ar fi avut un colţ sfărâmat, îmi sare gândul, fără să vreau, la versul stănescian… Nu ştiu care pe care încerca să se cunoască: piatra, prin cedarea din trup, sau sculptorul, prin căutarea în trupul ei?

*Alexandru Smuczer* (*Cluj*), *Florin Marin* (Cluj), Elena Ilash (Cluj), *Vlad Emană (Timișoara)*, *Alexandru Potecă (București)*

La conferinţa de presă, pentru deschiderea proiectului, aflu de la primarul Ineului, Călin Abrudan, şi de la viceprimarul Ineului, Ionel Alb, că actualul administrator al oraşului, Ioan Faur, a fost acum 33 de ani unul dintre ucenicii celor cinci sculptori care au făcut primele 9 lucrări de artă din Parcul dendrologic.

*Mihai Păcurar (Arad), Alexandru Lupu (Cluj- Napoca), Vasile Ivan (Bucureşti), Gheorghe Coman (Ploieşti), Ion Iancuţ (Bucureşti).*

„Tăticul”, cum e poreclit în Primăria Ineu, fiindcă e cel mai vechi angajat al instituţiei, Ioan Faur a venit la conferinţa de presă cu fotografia celor cinci sculptori din 1988: Mihai Păcurar (Arad), Alexandru Lupu (Cluj- Napoca), Vasile Ivan (Bucureşti), Gheorghe Coman (Ploieşti), Ion Iancuţ (Bucureşti). Tabăra din 1988 fusese tot în luna august, iar vernisajul tot în septembrie, aşa cum l-am programat şi noi. Ioan Faur avea atunci 22 de ani. Mi-am făcut şi eu calculul, deci eu 21…Era deja angajat al Primăriei pe atunci şi mi-a mărturisit că nu înțelesese prea mult din rolul pe care îl avea în nașterea unor sculpturi. Acum era extrem de fericit să îmi împărtășească din amintiri. O să scriem împreună povestea fiecărei sculpturi din 1988.

Vio Gantner a îngenunchiat ca să fotografieze viitorul. Adică, machetele gândite de Florin Marin pentru piatra aleasă de gândul lui.

Diana Tlerr, poeta, a fost cu noi. Darie Pop i-a prezentat scuzele absenței fizice, fiindcă e anagrama unui cenaclu intitulat „ADN literar”, iar volumul de poeme este scris de Lucia Cuciureanu, Darie Pop și Mircea Pascariu.

A doua zi am instalat organizarea de șantier, cu un panou de curent şi un compresor de mare putere. Sculptorii desenau câte un gând direct pe memoria pietrei.

După care au început să lucreze polizoarele. Praful pietrei, suflat în aer, era ca o revoltă împotriva transformării ei, ori mai degrabă ca o bucurie aruncată în razele soarelui, care pătrundeau printre copacii privitori. Praful de calcar a umplut zona din parc ca o plămădire a unei îmbrățișări între piatră şi pământ.

Mircea Pascariu îmi spunea că dacă tonele de calcar s-au afundat în 33 de ani doar 10 centimetri în terenul parcului, înseamnă că viitoarele sculpturi, ce se vor naște săptămânile astea, vor fi acoperite de pământ peste o mie de ani!

Andrei Hedea a început şi el atelierul de pictură. Mircea îl ajută cu ambientul pentru doritori. Câțiva tineri foarte simpatici chiar din prima zi. Surpriză şi pentru noi!

Georgy este căţelul Elenei şi al lui Florin. I-am cunoscut calitățile vocale când a trecut o ambulanţă cu sirena pornită, pe lângă parcul cu sculpturi. Îmi zice Elena că e tradiţie de familie, dar mama ar fi fost mai talentată la vocalize canine. La mine şi la Agi simte mirosul celor cinci Akita, ceea ce i-a creat o părere bună despre noi.

Zilele astea mai cumpărăm niște fitinguri pentru compresor şi ceva furtunuri de presiune.

Ştiam că hârtia albă (sau ecranul alb, mai nou) poate fi o capcană a gândurilor şi trăirilor, dar şi un vulcan pentru ele. Dar n-am ştiut că piatra se poate bucura de o naştere a formei, creată din energia emoției umane. Sau, cel puţin, nu am văzut bucuria asta până acum.

Ovidiu Balint

De aici am pornit