Leguma nemţească, salvată de sezonierii români

Printre furturi, tâlhării şi false furii la adresa asistaţilor sociali, presa germană de scandal găseşte loc şi pentru laude la adresa românilor care muncesc în agricultura locală. „Fără cei 310.000 de lucrători est-europeni care ajuta la strângerea recoltelor, de mult n-ar mai exista sparanghel şi căpsuni made in Germany“, scrie Bild, într-un amplu reportaj dedicat sezonierilor străini. „De ce suntem noi, germanii, prea leneşi şi prea fini pentru greaua muncă de pe câmp?” se întreabî autorul articolului, Holger Karkheck. Răspunsul i l-am putea da printr-o zicală: „Nevoia te împinge de la spate“. Iar majoritatea românilor, cu salariile lor de mizerie din ţară, sunt cu adevărat nevoiaşi şi se spetesc la munca peste hotare, ca să adune un bănuţ, pentru un vis.

Autorul articolului, el însuşi născut în preajma unui câmp de sparanghel din Häuslingen, landul Niedersachsen, îşi aduce aminte cum, în anii ’90, femeile satului culegeau sparanghelul de la Wichman’s Hof, alegându-se cu straşnice dureri de spate, la sfârşit de sezon agricol. De atunci, plantaţia lui Fritz Rüpke a crescut, ajungand la 120 de hectare, pe care agronomul de 66 de ani cultivă sparanghel, afine, zmeură, fasole şi roşii.

Acum douăzeci de ani, tariful pe oră de cules era 8,50 mărci germane. Acum, Rüpke plăteşte cca 7,50 euro pe oră. „Când salariul minim va creşte la 8,50 euro pe oră, sparanghelul se va scumpi. N-avem ce face” spune angajatorul german. „De la începutul anilor 1990, practic nu mai lucrează niciun german pe plantaţii. Munca e prea grea şi salariul li se pare oamenilor prea mic”, adaugă el.

Nici că e prea grea munca şi nici prea mic salariul nu i se pare românului Mihai Macarie, care de nouă ani lucrează în Germania, ca sezonier în agricultură. „El scoate între 10 şi 12 kg de sparanghel pe oră, câştigand lunar cca 1.200 de euro, în mână”, spune Bild.de. Nu-i pasă de soare, nu-i pasă de ploaie. Cu cizmele sale de cauciuc, înainteaza repede şi sigur printre şirurile de sparanghel, lungi de 300 de metri. „Nu-i bai că plouă”, spune el într-o germana aproximativă. Limba germană o rupe puţin, la nevoie o combină cu cuvinte englezeşti.

Mihai are 31 de ani şi este unul dintre cei 400 de lucrători de pe plantaţia lui Rüpke, angajaţi prin rotaţie. Doar doisprezece sunt angajaţi permanenţi, restul se schimbă la două-trei luni. Mihai s-a călit, rămâne la cules câte o jumătate de an. Cazarea o asigură patronul, care a cumpărat câteva gospodării, cu 150 de paturi, unde îi cazează pe sezonieri. Primii au fost polonezii, acum numărul acestora e depăşit de români. Între timp, au început să se anunţe şi culegători din Azerbaidjan.

Treaba se face cu străini, căci autohtonii se sustrag de la acest gen de muncă. Deşi Oficiul de Muncă a impus, cândva, angajarea asistaţilor sociali la cules pe plantaţii, măsura coercitivă n-a dat roade. „Cel mai târziu a doua zi, aceştia acuzau probleme cu spatele şi rămâneau acasă”, povesteste Rüpke.

Mihai s-a obişnuit cu munca grea. Opt-nouă ore, zice el, se lucrează pe zi. În plus, acum nu mai e singur, căci pe plantaţia lui Rüpke şi-a găsit şi nevastă. Kateryna e ucraineancă, de lângă Kiev. Cu 70 de euro şi-a plătit fosta studentă la filologie, germană-engleză, „călătoria spre o viaţa mai bună”, în iunie 2012. Două luni a cules afine pe câmpul german. Acum nu mai e studentă şi nu mai are drept de muncă, viza de turist a primit-o doar pe trei luni.

Aşa că tânara de 22 de ani stă şi îşi aşteaptă soţul să vina de la muncă, în camera mică, cu pat lat de un metru, din casa unde sunt cazaţi la comun câţiva lucrători sezonieri. Probabil că, în răstimpuri şi printre emisiunile româneşti care rulează la televizor, ea visează la „viaţa mai bună” pentru care a plătit, acum doi ani, un bilet de autocar.

Ţara ucrainencei stă pe „o bombă cu ceas”, viitorul e nesigur. Cu un român harnic alături, măcar prezentul e paşnic şi în parte asigurat. Însă nu tuturor sezonierilor din agricultură, plecaţi la muncă peste hotare, le merge atât de bine ca românului Mihai, al cărui exemplu e statuat în Bild.

„Culesul de căpşuni, sparanghel, salată şi alte legume atrage nu doar oameni cu experienţă în muncile agricole, ci şi studenţi sau aventurieri care cred că se pricep la toate. Că nu e aşa, a dovedit-o păţania celor doi tineri plecaţi dintr-un orăşel din sud-vestul României. După doar două săptămâni de corvoada în iunie, la căpşuni, ei au fost împachetaţi şi dusi la gară“. Despre aceasta păţanie am relatat pe larg în articolul „Povestea unor căpşunari români pe o plantaţie din Bavaria“.

Anterior, scrisesem despre „Beleaua de la căpşuneria din Bruchsal“, despre „Drumul sparanghelului. Odiseea muncitorului sezonier în Germania“, ca şi despre cum „400 de sezonieri români veniţi în Germania la sparanghel cu contracte false au fost trimişi acasă“.

După cum se vede, în Germania, ca şi peste tot în lume, există angajatori serioşi, care au nevoie de angajaţi la fel. Pe lângă aceştia, caracatiţa „ţeparilor”, cu braţele ei lungi şi europene, strică business-ul şi aduce victimelor mari nenorociri. E o poveste în plină desfaşurare, din păcate, la care sezonierii români plecaţi la muncă în străinătate ar fi bine să fie atenţi.