De ce n-avem extremiști?

De ce n-avem extremiști?

Un partid axat strict pe un mesaj populist-naționalist-tradiționalist nu are (încă) succes în România pentru că – așa cum toată presa cotidiană este măcar nițel tabloidă – toate partidele românești au o importantă componentă populistă în acțiunile lor (chiar dacă nu și în program), toate se pot converti peste noapte la naționalism (naționalismul nostru este preponderent anti ceva, e.g. antimaghiar, lipsit de imaginație) și, la rigoare, toate se pun bine cu intangibila Biserică Ortodoxă (prin alocări bugetare, votate unanim).

Prin urmare, din faptul că, la noi, nici un partid nu-și respectă ideologia oficială, ci fură masiv și de la vecinii de eșichier, extragem avantajul că nu generăm, ca societate, o nouă formațiune extremistă puternică (mesajul unei astfel de formațiuni este disipat prin preluarea lui de toate celelalte partide).

Ce avem de pierdut prin perpetuarea ghiveciului ăstuia? – Risipa banilor publici cu pomeni electorale de subzistență; amânarea reformelor și a restructurărilor; mimarea religiozității la schimb cu voturi. Ce altceva? – Lipsa acută din actul guvernării a liberalismului sau a social-democrației din convingere, de aici și o anumită derută bine conservată a electoratului.

Orientările enumerate mai sus (populism, naționalism, tradiționalism) nu provin – cel puțin în cazul partidelor mari din România – din principii și afilieri ideologice oneste la curente politice mondiale, ci din pur oportunism politic = mioritism, i-aș spune. Este vorba despre diferența dintre 1) a dori să fii (să te menții) la putere pentru putere, pur și simplu, versus 2) a dori să fii la putere pentru putere, dar și pentru a pune în aplicare ideile în care crezi.

Cu privire la puterea de dragul puterii: presupun că nu se iluzionează nimeni că guvernarea ar însemna sacrificiul de sine al politicianului. Se convertesc a fi politicieni oamenii care nu sunt buni la altceva. Sau cei care au învățat să-și ungă rănile narcisice cu alifia numită Delir de grandoare. Rar o să vedeți capitaliști de succes, antreprenori (ca Gates, Zuckerberg, Porsche, Bosch, Țiriac), lăsându-și afacerile la o parte și intrând personal în politică.

În politică se intră dacă îți merg prost învârtelile, dacă vrei să arzi etape, dacă ai nevoie de acoperire imunitară pentru hoții și, din nou, dacă ai constatat că nu-ți iese nimic pe cont propriu în viață, fiind la puține altele la fel de bun ca la palavre. Valabil – oriunde în lume.

Hrana narcisică a celui mai bine intenționat și mai puțin coruptibil politician constă în a-și putea spune cu satisfacție, la finalul zilei, nu atât că lucrurile se mișcă în țară cât aceea că lucrurile mișcă ori încremenesc în țara întreagă datorită influenței și binecuvântării lui. Pentru asta e dispus la orice „sacrificiu”. Despre cei rău intenționați și coruptibili n-are sens să comentăm. Pentru aceștia, puterea în sine este doar o afacere (una comodă, călduță, nesupusă regulilor pieței – afacerea cu Statul).

Și o încheiere cu români. Românii nu sunt xenofobi în urma contactelor contondente cu imigranții (avem puțini și bine integrați). Xenofobia noastră e o teamă (neîncredere) istorică (față) de străini! Și nu se manifestă la nivelul: mă tem că își va însuși ce e al meu. Este mai adânc și mai obscur de atât: mă tem că mă va contesta (deoarece eu însumi am îndoieli în privința mea…). O să dezvolt asta altădată.

Loading...

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.