Un președinte legat

Dacă aș scrie că Johannis a înțeles, în sfârșit, ceea ce a citit, ar însemna să intru în miștocăreala lui. Dar așa ceva nu voi face pentru că amânarea sine die a semnării unui document, deja îl descalifică pe el și în acest caz dispare amuzamentul. Nu e nimic de râs în toată opera de 30 zile jucată submediocru de cel care cu greu se mai poate ascunde sub masca democrației reinventate. Omul și-a dat capacitatea, cu întârziere, e adevărat, dar se poate pune pe seama năravului dobândit  în locurile în care a fost crescut. Dacă ar fi doar atât aș pune punct și aș încerca o altfel de evaluare. Dar, convingerea mea fiind o cu totul alta, voi încerca să exprim în următoaele rân-duri ce înțeleg eu din ultima lună.

În primul rând, cred cu obstinație că omul nu e liber. O chestiune de simț, deci fără a avea probe. Căci dacă eu aș avea probe care să demonstreze astfelde lucruri cu siguranță le-ar avea alte publicații cu mult înaintea mea. De altfel, chestiuni de acest gen sunt doar deductibile din comportamente observate. Mai târziu probabil vor apărea  probe. Acum însă va trebui să ne mulțumim cu efecte ale acestei lipse de libertate. Că a tras de timp în acetă speță, nepermis, e un fapt evident. Care se supune unei minime judecăți din partea noastră: De ce și qui prodest? Pentru că în țară sunt mulți alţii care îi puteau și acum pot să îi ia locul doamnei de la DNA. Mai ales că în motivarea cererii de revocare s-au aflat multe neajunsuri rele imputabile șefei DNA. Deci, întrebarea rămâne: De ce nu a dat curs imediat președintele solicitării ministrului justiției? Președintele nu este un om căruia să-i lipsească discernământul. Asta e clar cred că pentru toți. Așa că tergiversarea ca tactică de război a devenit vizibilă pentru toți cei care au vrut să vadă. Și care admit că, în ciuda dezamorsării presiunii suspendării lui Johannis din aceste zile, războiul nu este nici pe departe încheiat. Cel mult, o victorie de etapă, precum etapa din decembrie 1989, cea din noiembrie 1996 și cea recentă, din 2012. Din toate aceste victorii parțiale noi putem observa, dacă vrem, faptul că cei aparent învinși au avut capacitatea replierii imediate și revenirea a avut loc fără excepție prin mijloace constituționale. Desigur că nu iau în calcul decât fișele de post, nicidecum realitatea din teren, pentru că 2012 este destul de aproape, ne putem aminti felul în care domnul Crin Antonescu (după Corneliu Coposu, cel mai abil politician din epoca post revoluție) a fost trecut pe linie moartă. În așa fel încât nici până astăzi nu știm exact motivele. Nu cele oficiale. Asta într-um moment al carierei lui politice în care atinsese vârful. Era doar o chestiune de timp, dacă lucrurile nu le-ar fi încurcat „cine trebuia”, ca președintele liberalilor să fie alesul națiunii pentru cea mai înaltă funcție în stat. Nu s-a întâmplat așa din rațiuni care ne scapă, dar în scurt timp am observat replierea sistemului când, cu surle și trâmbițe au descoperit un om providențial cu care să iasă la înaintare și chiar să bată monedă. Atât de tare și greu de nevotat. (Mă felicit că am fost printre cei care l-au creditat cu un vajnic NU.)

Credeam și speram cu toții că epoca dezlânată a lui Băsescu va lua sfârșit și vom intra în normalitate. Surpriză însă: Cel ales ne-a dezvăluit încă de la început cât de mediator voia să fie. Voia „guvernul meu” și-a luat geacă și a ieșit la proteste iar apoi a declarat pe față războiul lui împotriva unui partid ce câștigase alegerile în 2016. Și, cum ziceam, nefiind deloc slab dotat intelectual, omul juca astfel convins că în spatele lui stătea cineva capabil să câștige întotdeauna. Doar că a venit și debarcarea unui general făcut pe repede-înainte, după care sistemul a reînceput să intre în fibrilații.

N-au reușit să distrugă coaliția de guvernământ care și-a pus cap-compas printr-un program ambițios de guvernare menit să redea o parte din bunăstare românilor. Reușita unui astfel de program le provoca insomnii unora care au pus din nou pe planșă forțele beligerante cu scopul vădit de a declanșa anarhia. În care ei să apară salvatori precum frontul național din 1989. Doar că și de data asta ceilalți s-au prins și au început să lucreze la dejucare, luându-le jucăriile din instituții. Pe rând. Că timp aveau. Și guvernul cu banii tot la ei. Ce să mai spunem de Parlament? Cu o asemenea forță să te bați e o nebunie de-a dreptul. Au încercat ei cu procurorii pe la miniștri dar era prea groasă și puțini erau dispuși să se declare pe față penibili. Desigur, cu excepția liberalului vremelnic șef.

Acum, după plecarea doamnei de la DNA, ar părea că lucrurile s-au rezolvat. Eu refuz a crede că „secuseriștii” vechi și noi s-au potolit. Vor căuta și în mod sigur vor găsi breșe prin care să reintre în joc. Au avut un trimestru la dispoziție timp să caute o nouă tactică de parazitare a statului, timp oferit cu generozitate de KWJ. În orice caz, lupta în România nu s-a încheiat. Poate PSD şi ALDE vor lăsa garda jos și vor pleca liniștiți în vacanță. Să știe însă parlamentarii puterii că o astfel de lovitură dată unora care știu lupta în detaliu nu înseamnă neapărat și faptul că ei vor ceda. Și apoi, la cotitură așteaptă și „guvernul meu” Ciololoșu. Care crede că are drepturi legitime asupra românilor. Nu știu de ce.