Germania sau Franța, o alegere istorică

În vara anului 1914, moștenitorul coroanei austro – ungare, arhiducele Franz Ferdinand, vizita Bosnia, teritoriu austro-ungar, pentru a asista la exerciții militare.

Deși prindea ziua de „vidovdan” o sărbătoare seculară și sensibilă pentru sârbi, arhiducele însoțit de soția sa în această vizită, nu a luat în seamă atenționările de pericol, majoritatea populației fiind jovială și supusă. Prințul nu a considerat amenințările reale, nici chiar în timpul defilării, când o grenadă a explodat în apropierea lui.

Oare cum ar fi arătat România dacă șoferul prințului nu ar fi oprit mașina pentru că traseul se schimbase spre spitalul din Sarajevo? Gavrilo Princip, care aproape abandonase ideea atentatului, s-a trezit cu mașina prințului în fața sa. Așa, a început un nou capitol din istoria Europei și nu numai.  Societatea secretă Mâna Neagră, din care atentatorul făcea parte, nu era departe de Rusia. Mișcarea panslavistă de eliberare a teritoriilor locuite de slavi din imperiul Austro – Ungar era ghidată și finanțată de Rusia.

Bineînțeles, Austro – Ungaria a declarat război Serbiei. Iar în prima fază, sârbii au produs pagube majore armatei imperiale. La trei săptămâni după 15 iulie, șapte state erau în război, dintre care cinci mari puteri. Cele două părți beligerante, prima – Tripla Alianță, cunoscută apoi ca Puterile Centrale (Germania, Austro – Ungaria și Italia) și a doua – Antanta (Rusia, Franța, Marea Britanie și Serbia).

Italia a avut o opțiune nebeligerantă. Chiar în timpul consiliului de coroană de la Sinaia, diplomații români află de aceasta. Italia își declarase neutralitatea. Va intra în război în 1915, alături de Antantă.

Politicienii români nu au rămas indiferenți. Poate a fost și o perioadă deosebită pentru țară, o perioadă când România era pe mâinile unor oameni educați și verticali. Consiliul de coroană ținut la Sinaia în 3 august 1914,  la sala de muzică a palatului Peleș, a fost convocat de regele Carol I, pentru a se consulta împreună cu politicieni, diplomați, în privința poziției României față de conflictul ce tindea să devină unul extins.

La consiliul de coroană au mai participat principele Ferdinand, guvernul în exercițiu condus de Ion. I.C.Bratianu, foști prim – miniștri, șefii celor două corpuri legislative, președinții partidelor politice.

În susținerea poziției sale, regele Carol I a invocat tratatul secret din 1883 cu Tripla Alianță, reînnoit tot la 5 ani de prim – miniștrii în funcție. Opiniile pro – Puterile Centrale au aparținut regelui și lui Petre P. Carp. În schimb, Titu Maiorescu, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, Theodor Rosetti s-au exprimat împotriva tratatului secret. Brătianu a declarat că România a intrat pe picior de egalitate în această alianță. S-au adus și alte argumente în favoarea nerespectării tratatului secret, considerându-l nul deoarece Austro – Ungaria e țara belicoasă, nu atacată, iar de la declanșarea războiului România nu fusese consultată. La finalul consiliului de coroană, în afară de rege și Petre P.Carp, s-a votat neutralitatea României.

După moarte regelui Carol I, la 10 octombrie 1914, nepotul său Ferdinand vine pe tron. Vremurile erau grele. Acest rege, Ferdinand, s-a dovedit un român adevărat, un fin diplomat, un om ce vedea interesul României dincolo de case regale sau descendența sa germană. Și pentru că este o vorbă – în spatele fiecărui om puternic stă o femeie și mai puternică, soția sa, regina Maria, era nepoata celebrei regine Victoria și a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Asta ca și descendență. Dar, conducătorii a două țari din puterile Antantei, Țarul Nicolae al II- lea al Rusiei și regele George al Marii Britanii, erau verii reginei.

Ferdinand a avut încredere într-un extraordinar diplomat Ion I. C. Brătianu. Era un bun negociator chiar un fin diversionist. Datorită poziției geostrategice a României ofertele erau dese și însemnate. Dar, în cele două tabere se găseau Austro – Ungaria și Rusia. Două imperii mereu asupritoare. Rusia avea pretenții asupra Constantinopolului, fapt ce nu putea fi îndeplinit fără un traseu prin România și Bulgaria. Experiențele cu Rusia nu erau întotdeauna fericite. Și erau și ceva teritorii veșnic disputate. Iar Austro – Ungaria controla teritorii vaste cu populație majoritar românească.

Din partea Puterilor Centrale, demersurile au pornit de la nemți. Au încercat să cumpere ziare, să convingă intelectuali, precum Ioan Slavici. În 1915, generalul german Hindenburg (avea să devină președintele Germaniei iar la 1933 îl numește pe Hitler cancelar) a insistat spre guvernul austro-ungar să promită teritorii României. Prim ministru maghiar Istvan Tisza nu a făcut decât să enerveze guvernul român prin îndărătnicia sa fața de populația română din Transilvania, sau incapacitatea de a trata probleme diplomatice. Falkenheim, ministrul de război german, îi cere impetuos împăratului Franz Iosef să curteze România (septembrie 1914) pentru a sta în calea rușilor. Deși nu neapărat descrise în ordine cronologică, reacțiile din partea puterilor centrale porneau în cazul nostru de la Germania, dar se împotmoleau la Viena sau Budapesta. Iar Bucurestiul nu le lua în seamă, pentru că ne ofereu foarte puțin. Germania a înțeles mai bine strategia, dar în schimb nu avea teritorii disputate cu România.

Țarul Nicolae al II-lea preia conducerea armatei de la unchiul său tot Nicolae (practic, acesta din urmă, adevăratul militar). În timp ce acesta din urmă era șeful forțelor armate ruse, comunica ambasadorului francez faptul că cooperarea României și Italiei sunt necesare. Revoluția rusă pornită în 1917 va duce la dispariția tragică a familiei imperiale, iar nouă ne va crea doar probleme. În 1915 -1916, ministrul de externe rus Sazonov, duplicitar, urmărea bine situația de pe front. Bun negociator, Brătianu a obținut de la Sazonov garanția frontierei la Prut, precum și dreptul asupra teritoriilor majoritar românești din Imperiul Austro – Ungar, în schimbul unei neutralități binevoitoare. În 1916 Germania voia să atace România. Dar Falkenheim, șeful statului major, a hotărât să atace din nou Franța. În plus, Rusia obținuse victorii. După intrarea României în război, trupe germane ce ar fi fost decisive poate pe frontul francez au fost trimise spre România. Poate aici s-a decis războiul.

Neutralitatea României nu trebuie văzută ca o perioadă de liniște, de pace. Pentru că elita de atunci era deosebită, putem spune că  a fost chiar o perioadă  de pregătire a războiului, de îndeplinire a obiectivelor trasate de majoritatea politicienilor, intelectualilor, de rege. Facînd o paranteză sau un salt în prezent și pe baza unei vorbe populare – e ușor să ajungi în frunte dar mai greu să te menții, cred că de acei ani benefici ar trebui să avem mereu grijă. E agresivă poziția actualului prim ministru maghiar Orban cu harta Ungariei mari – bineînțeles de domeniul trecutului – ce se afișează arătând cu degetul spre Ardeal în fața oficialilor polonezi.

Brătianu își cunoștea bine temele. Cunoștea teritoriile revendicate de noi, cunoștea situația, era bine informat. Dar războiul a fost sau a avut, poate, în spatele cortinei, o empatie a popoarelor ce vor să se elibereze, în primul rând de sub dominația Austro – Ungară. E cunoscut cazul cehului Frantisek Löbl, ca și soldat austro-ungar, ce participă la înhumarea lui Gavrilo Princip. El, în 1920, revine la  mormântul atentatorului, îl găsește și înfige acolo steagul cehoslovac în semn de mulțumire,   recunoștiintă. Gavrilo Princip, cel care a pornit primul război mondial, nefiind major la data procesului, nu a fost condamnat la moarte – a murit în închisoare.

Deși  hotărîrea  clasei politice române era definitivă, de această dată noi am fost cei care ne-am făcut curtați. În 1916, România a fost prințesa balului. Printr-un tratat semnat între România, Rusia, Franța Marea Britanie și Italia, de fapt două, unul politic și celălalt militar, s-a decis intrarea în război până la sfîrșitul lui august 1916. România urma să fie alături de Antantă și să declare război Imperiului Austro – Ungar. Ni se garantau granițele iar teritoriile revendicate conform tratatului trebuiau să fie deținute de împărat. Brătianu a fost viclean în interesul României, împăratul având diverse titluri, în Transilvania sau Bucovina, principe, arhiduce. Dar, fără a se câștiga războiul, tratatele puteau rămîne simple documente într-o arhivă prăfuită.

Foto: Internet

Nota redacției: Cristian Iovan este inginer specializat în industria lemnului, profesor, designer de mobilă. În prezent, studiază istoria la Universitatea de Vest din Timișoara.